Ca să ajungi să simți apa cu adevărat curată trebuie să cobori în adâncuri, cu gândul ăsta deschise ochii fetița. Se uită în jur și nu văzu nimic, doar tavanul și florile, care se piteau pe după perdea. Își trase pătura până sus și se ghemui mai tare în colțul ei de pat. Ca să simți apa cu adevărat curată… se auzi clar gândul, de jur împrejurul ei, coboară până în adâncuri. Rămase atentă la fiecare sunet, ar fi putut să fie o fărâmă de praf care zboară prin aer sau lemnul care se întindea înainte de a duce greutatea tălpilor și a cerului care apasă, unul greu de auzit, dar atât de real, celălalt liber și zgomotos. De ce nu reușim să privim dincolo, se strecură un alt gând în cameră, zburând printre frunzele plantei ce privea către răsărit, aterizând apoi, ușor, pe pernă și pătrunzând prin exact mijlocul vârfului unui fir de păr, într-o lume nouă. Venea de afară sau se năștea înăuntru? Era născut sau creat? Atunci când copiii privesc în gol se nasc lumi noi, asta mi-a șoptit fetița, în timp ce dormea. Se întâmplă ca fiecare gând să se unească cu un altul, așa cum plantele se caută una pe cealaltă. Dacă o să închideți ochii și urechile și o să lăsați degetul arătător să atingă ochiul, o să faceți un ocol în jurul pământului, ziua sau noaptea. Ca să prindeți și ziua și noaptea trebuie să fugiți în interior și să atingeți de acolo cealaltă jumătate, ziua priviți din interior către afară, noaptea din exterior către înterior și o să vedeți exact cum sunt desenate gândurile, și felul în care ele se întâlnesc, dar mai ales ce o să vă surprindă este că nu există un afară și un înăuntru, există doar o sferă, care se învârte fără încetare, și ce adună din interior vede afară și ce vede afară devine o lume nouă. Trebuie să-i lăsați pe copii să privească cerul, să asculte cântecul vântului, și să danseze cu aerul, să trăiască plantele, să simtă razele soarelui ascunse în coja fructului, pentru că așa se nasc lumi noi, așa se nasc culorile. Înțelegeți voi oare că fiecare om este o lume unică, cu culorile lui, cu ritmul lui, cu dansul lui, iar nu are cum el să afle despre asta dacă atunci când a fost copil nu a fost învățat să asculte cum îi vorbește pământul.
Fetița se pregăti să sară în apă, se temea de ea, dar își dorea să înoate în adâncuri, se aruncă fără să se mai gândească și se lăsă purtată de apă, mângâiată de plante curioase, cu gâturi lungi, și brațe alunecoase. Se încolăceau în jurul ei și apoi îi dădeau drumul, împingând-o în adâncuri. Ușor, ușor lumina zilei se făcu nevăzută, iar ea continua să coboare, dând la o parte pești cu cozi de mătase și scoici ce se odihneau în liniștea întunericului. Inima îi bătea atât de tare încât apa ce o înconjura o auzise, și zâmbind își trimisese undele să-i deschidă calea, călărind, înaintea și în jurul ei. Nu știa unde merge, dar știa că cea mai pură apă se află în adâncuri, știa asta de când frământase pământul în palme, iar el îi ceruse apă. Era un întuneric precum smoala, adânc, molcom, leneș, indiferent, iar apa, în absența soarelui, era rece, indiferentă și ea. O indiferență ce știa bine de unde vine fetița și unde trebuie să ajungă, iar ca să o ajute să ajungă acolo nu avea cum să o privească altfel. Trebuia să o lase singură, dar să îi sădească în inimă certitudinea că apa cu adevărat curată se găsește doar în adâncuri. Să o cauți până o recunoști, așa o învățase pământul, așa îi șoptea până și întunericul. Și poate părea de neînțeles pentru unii cum tu, de pe pământ, pleci în căutarea apei și doar inima ta știe că cea mai curată apă se află acolo unde pământul întâlnește apa, dar nu știi nici unde e pământul, nici unde e apa pe care o cauți și nici că inima ta știe. Muzica apei și muzica pământului poți să le auzi doar cu inima, iar muzica vine de acolo de unde primul pământ urma să se întâlnească cu prima apă. Era singurul indiciu ascuns în apă și în pâmântul din care ea se născuse, muzica ce în tăcere o purta acum prin întuneric spre ceea ce fusese la început. Dar cum să îți auzi cântecul oaselor dacă nu au tăcut muschii și sângele și gândurile? Cum să îți știi cântecul resipirației dacă nu ai închis urechile? Cum să vezi, dacă nu ai călătorit prin întuneric? Și cum să călătorești prin întuneric dacă nu ai încredere să închizi ochii și să închizi urechile?
Unde e locul ăsta unde primul pământ se întâlnește cu prima apă? E acolo unde nu mai e nimic, acolo unde începutul e pământ amestecat cu apă, transformat apoi în prăjituri, iar prăjiturile sunt întreaga noastră viață. Apa cu care amestecați pământul vă face cine sunteți, iar apa cu adevărat curată o găsiți doar acolo unde începe și se termină pământul. Începe exact așa cum ați văzut lumea atunci când ați închis ochii, și începe mereu de câte ori vă auziți inima bătând. Fetița se așeză în întuneric, picioarele atinseră pământul moale, își ridică privirea, iar deasupra ei văzu lumină. Soarele fusese în spatele ei tot timpul, curios să vadă unde îl poartă fetița, cu cât ea se aventura mai în adâncuri cu atât el venea după ea și lumina ceea ce nu fusese vreodată luminat, cu cât ea cobora mai mult în întuneric cu atât el o urma și mai aproape, cu cât ea era mai curajoasă cu atât el o iubea mai mult, pentru că fără ea nu ar fi știut nici el, nici voi, că acele lumi pot fi vreodată născute.
