La începutul săptămânii am lansat cea de-a șasea temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Ce voiai să fii “când o să fii mare”? Și cum difera asta de cine ești acum.

Concursul se încheie dumincă, 17 iunie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 18 iunie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Voce nouă pe guerrillaradio.ro, Camela Anca ne-a trimis unul din textele finaliste, care suna chiar așa.

***

…Când eram mică nu vroiam să mă fac nimic când voi fi mare. Cumva, aveam convingerea că voi deveni ce am nevoie… Acasă mă jucam de-a profesoara. Mă îmbrăcam frumos și-mi plăcea să le predau elevilor mei imaginari lecții auzite la cursuri sau ce citeam în cărți. Și apoi să-i ascult și să dau note. Aveam o riglă din lemn masiv și loveam cu cantul ei în mobile, că așa văzusem eu la școală că se face disciplina. În școala comunistă. Citeam Panait Istrati, mai apoi Mircea Eliade și-mi doream să iubesc și să fiu iubită. Să am prieteni. Și să mi se întâmple minuni în noaptea de Sânziene… Și de Crăciun.  Mult timp am crezut că mă cheamă “denimicnueștiînstare” și căutam un diminutiv drăguț pentru asta. Ai mei îmi ziceau că nu prea am niciun talent și că soluția onorabilă pentru  mine ar fi ingineria. Creșteam în comunism și nu mă vedeam deloc evoluând în vreo profesie în Romania. Dar nici emigrată. Știam (era de fapt o dorință împrumutată de la părinți) că trebuie să iau note mari și premiu la sfârșit de an. Era o garanție că voi fi liiceană fruntașă și apoi printre primii la politehnică. Tata era inginer. Pentru că îl învestisem în rolul de zeu, m-am dus spre Electrotehnică. Dar inconștientul a fost mai puternic și mi-a sabotat reușita la examen. Am intrat în toamnă, că nu dădeam bine la societate dacă nu eram “încadrată superior”…

Am scris mult începând din adolescență…”Naturalul” meu era extrem de frământat și se cerea, terapeutic, dezmembrat, reconstruit și refrișat perpetuu, măcar pe caiete și agende… Suferința mea și a lumii implora nevrotic să fac o activitate adecvată structurii mele native și optimizată ulterior. M-am chinuit și pe mine și pe alții făcând pe inginera vreo 15 ani. Când am considerat că m-am autopedepsit destul, m–am facut psiholog. Și psihoterapeut. Rostul meu ăsta este. Să nu(-mi) fiu  inutilă  e aproape tot ce contează. Să contez, în viața mea și a altora, îmi este esențial. Să contribui, la fel. Uneori, mă opresc și mi se face frică. După care mi se face rău. Atât de rău încât încep să mă mișc ca să-l mai anesteziez. Si creierul își amintește că salvarea este să te miști. Să nu te oprești… Orice meserie ai face. Și mai abitir dacă e din vocație!

Și da, în continuare îmi doresc să iubesc și să fiu iubită. Să am prieteni. Și să mi se întâmple minuni în noaptea de Sânziene. Și de Crăciun.