Haideți să ne înțelegem. Lucrez la Radio Guerrilla, ascult muzica de la Radio Guerrilla. Îmi place ce fac, de fapt îmi place foarte mult ce fac, ceea ce e mai mult decât poate să zică o bună parte din oamenii din câmpul muncii. Posibil. Dar din punct de vedere muzical… eu sunt mai ciudată. În sensul că ceea ce ascult nu poate fi încadrat într-un anume spectru muzical. Și nu sunt la curent cu muzica nouă. Cu alte cuvinte, playlist-ul meu este ticsit cu șlagăre mai diverse ca familia netradițională. De la muzica compusă în anii 2000 de care nu auzisem până acum și până la ciudățenii care ar face 94,8 FM să își dea o palmă peste față, toate fac casă bună în căștile mele.

Am fost vocală pe Facebook după așa-zisul scandal de la Premiile Gopo. Am trântit cu această ocazie și-o manea pe peretele meu virtual, ca acompaniament de bun simț al poziționării personale și oficiale în raport cu evenimentul în cauză. Nu ascult manele, dar nu pentru că nu-mi șade bine, ci pentru că nu-mi sunt pe plac, punctual. Ascult uneori muzică țigănească și muzică balcanică, că aia-mi place, odată pentru că e dansantă și apoi pentru că nu-i atâta jale și suspin în interpretarea vocaliștilor. Ce nu-mi place și nu-mi va plăcea neam, cât oi trăi și cât oi sufla dioxid de carbon pe acest pământ, este snobismul de orice gen, rasă, religie, etnie și apartenență politică. După mine, este foarte în regulă să nu-ți vină să te ridici din scaunul de la cinematograf ca să dansezi pe coloana sonoră a filmului Soldații: Poveste din Ferentari, dar nu e deloc în regulă să te ridici de pe același scaun de cinematograf pentru că-i rușine națională și te simți lovit în sistemul tău de valori culturale. Că nu cred că-i vreun actor sau vreun hipstăr nepieptănat în barbă care să nu fi auzit vreodată o manea fără să-i crape un vas de sânge-n cap. Nu de alta, dar am fi văzut zilnic la știrile de la ora cinci câte un membru al elitei sociale românești care a avut un anevrism de conjunctură, în timp ce se afla în mașină, la semafor. Și s-ar fi curățat repede România de orice urmă de intelectualitate și știm cu toții că nu-i cazul, suntem plini de oameni de valoare, d-aia bună, nu d-aia cu bani, femei și au de inima mea.

Așadar, copii, aceste ofuri fiind spuse, chiar dacă acum îmi dau seama că poate m-am scuzat mai sus, vă dau de știre și de vizionare, dacă vreți, o melodie care mie îmi place tare mult, cu un videoclip care îmi place aproape la fel de mult. Este vorba de BAGDAD (Cap.7: Liturgia) al artistei ROSALÍA. Rosalía Vila Tobella, pe numele ei din certificatul de naștere, este o cântăreață de 26 de ani din Spania care a scuturat scena muzicală cu hit-ul MALAMENTE. De fapt, ea este și cântăreață și producătoare muzicală și actriță (aici n-aș știi să zic mai multe) și a făcut furori datorită interpretării moderne a muzicii flamenco. A avut parte și de colaborări cu Pharell, J Balvin și James Blake (cu melodia Barefoot in the Park, care ar merita un articol separat, dar n-aș vrea să mă repet încă, așa că am pus un hyperlink pe titlu, sic!). Videoclipul melodiei BAGDAD este unul cu un mesaj relativ simplu: durerea sufletească care te îneacă la propriu. Să ridice mâna cine nu a plâns vreodată atât de tare de s-a oprit de frică să nu se sufoce. Cine n-a ridicat mâna ori minte ori s-a supărat c-au pus ăștia manele la Gopo.

Ce m-a mânat de fapt să scriu acest articol și să aleg melodia asta în detrimentul celei cu Blake este abordarea hit-ului (era hit când eram eu la liceu) Cry me a river a lui Timberlake. Da, Rosalia a cerut, a obținut aprobarea de la șefu’ la boybands și apoi i-a plâns în spaniolă băiatului mai mult de-un râu. Și frumos, tată. Adică într-o duminică așa capricioasă, ce-ai mai bun de făcut decât să asculți intro-ul de la Cry me a river în spaniolă? N-ai. Cu plăcere 🙂

ROSALÍA – BAGDAD (Cap.7: Liturgia)

Regie: Division

Produs de: Helmi