Mitul androginului ni se trage de la Platon. În „Banchetul“, Platon (Aristocles, pe numele său din buletin) l-a pus pe Aristofan să ne spună care e faza cu androginul, doar că, atunci cînd i-a venit rîndul să vorbească despre Eros, lui Aristofan i-a fost imposibil să-l slăvească pe zeu din cauza unui sughiț. Din fericire, nodurile din gît se mai și deznoadă, sughițurile se dizolvă în cele din urmă, și atunci începem să spunem, și mitul androginului povestit de Aristofan la acel banchet de pomină sună așa:

„Cîndva, demult, noi nu eram alcătuiți cum sîntem acum, eram cu totul altfel. În primul rînd, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbatesc și de fel femeiesc, ci și de un al treilea fel, care era părtaș la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din acesta a rămas doar numele, ființa lui a pierit din lume. Făptura aceea omenească din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca și numele, ținea și de bărbat și de femeie. În al doilea rînd, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfățișau, toate trei, ca un întreg deplin și rotund, cu spatele și laturile formînd un cerc; aveau patru mîini și tot atîtea picioare; singurul lor cap, așezat pe un gît rotund, avea două fețe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părți rușinoase și toate celelalte pe măsură.

Făpturile acestea mergeau, ținîndu-se drept și putînd să se miște înainte și înapoi, ca și noi cei de acum, iar cînd doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor și se învîrteau în cerc, dîndu-se de-a rostogolul, ca niște saltimbanci care fac roata aruncîndu-și picioarele în sus și apoi revenind cu ele pe pămînt. Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei și alcătuiți cum am spus pentru că cel bărbătesc avea obîrșia în soare, cel femeiesc în pămînt, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ținînd și de soare și de pămînt. Și tocmai de aceea erau rotunde și rotitoare aceste făpturi, atît ele însele, cît și felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră. Și erau înzestrate cu o putere uriașă, iar mîndria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte pînă și pe zei. (…) De aceea Zeus a hotărît să-i taie în două. (…) Așadar fiecare dintre noi este ca jumătatea unui semn de recunoaștere, fiecare ne căutăm mereu jumătatea, ca să ne întregim.“