Jurnal de teren de la Mircea Laslo – traducător, editor și jurnalist cultural. Scrie despre muzică, film, cărți și experiențe de festival, dar mai des își ține părerile pentru sine.

Ud jungla de pe balcon, umplu patru boluri cu apă și cinci cu bobițe pentru șleahta de pisici, îmi iau bocceaua în cârcă și pornesc din Brașov către Sibiu, pentru prima ediție a Festivalului de Artă „Film în Sat” de la Rășinari. Este al treilea an în care Cuzin Toma organizează acest festival, dar e primul în care aud eu de el și sunt foarte entuziasmat. Am petrecut ultimii ani visând să-mi iau lumea-n cap și să mă mut la țară, să fac un fel de rezervație pentru artiști nomazi, să pun sculpturi între pruni, să-ntind cearceafuri printre uluci și să fac proiecții de film, să pun muzică și să citesc povești în fiecare sâmbătă pentru copiii de prin sat. M-am mai lecuit de fantasmele astea, dar iată că e Cuzin și mai visător și mai pragmatic decât mine și face fix asta! Abia aștept să văd ce și cum.

Film în Sat crește într-un an cât alții în șapte. A început în 2022 în Peștișani (Gorj) și în Dolhasca (Suceava), răspândindu-se în 2023 și în Islaz (Teleorman), Cernătești (Dolj), Murighiol (Tulcea) și revenind și la Peștișani (de unde se trage Cuzin), iar anul acesta, ținta este să fie organizat în zece sate de prin toată România, din care confirmate până acum sunt Rășinari, Cernătești, Islaz, Peștișani, Murighiol, dar și Întorsura Buzăului și încă patru, care se vor anunța la momentul potrivit. E cu proiecții de scurt și lungmetraje românești noi, cu spectacole de teatru, cu concerte foarte mișto și cu o sumedenie de ateliere creative de tot soiul. Și e în natură, pe lângă ape curgătoare, printre copaci prin care mișună păsărelele, pe sub stele așa cum nu le vezi niciodată dintre blocuri. E magnet de mileniali, ce mai tura-vura?

Și uite-așa mă aștern la un drum de două ceasuri și jumătate, care ajunge să dureze mai aproape de patru, că se lucrează pe drumurile dintre Făgăraș și Sibiu de zici că-i an electoral, nu alta! Mă străduiesc să pun muzică bună, ca să nu mă cuprindă delirul existențial că stau câte 25 de minute până se îndură domnul semafor de la drumuri și poduri să mai lase și mașinile de pe banda mea să treacă, asta pe la 25 de kilometri de Rășinari, în punctul acela în care frustrarea face spume, că doar ești aproape ajuns… dar nu îndeajuns de aproape.

Și că tot veni vorba de delir existențial, aflu că urmează să-mi petrec nopțile de festival la Casa Cioran. Waze își pierde mințile, mă conduce absurd înspre cimitir, în sus pe deal, la „loc cu verdeață”, orice numai la Casa Cioran nu. Când ajung în cele din urmă, ghidat de Sfântu’ Google Maps, sunt întâmpinat de nepoata de frate a celui mai pesimist suflet apărut pe aceste meleaguri. Casa este uriașă, impresionantă, labirintică – are multiple paliere și aripi, de-abia îi înțeleg geometria, care e dealtfel foarte în ton cu Rășinariul însuși – un sat săsesc îmbârligat, cu atmosferă medievală, dar formidabil de bine îngrijit, cu clădirile cheie sclipind de curățenie, cu străzile acoperite de piatră cubică, dar și cu intruziuni moderne berechet, inclusiv zeci de șanțuri care-i brăzdează toate ulițele. Pesemne că se extinde rețeaua de gaze naturale. Pesemne că toate lucrările printre care am făcut slalom până aici erau un semn. În orice caz, mă cazez și pornesc deîndată spre Curmătura Ștezii, unde se fac ultimele pregătiri pentru deschiderea festivalului.

Spațiul este grozav! Mărginit într-o parte de pârâul Șteaza, iar în cealaltă de o costișă împădurită, terenul nu este nici prea mare, nici prea mic și pot să cuprind dintr-o privire ecranul gonflabil cu vreo sută de scaune înșirate, scena înaltă pentru concerte, cele câteva camioane cu mâncare și bere și adorabilul tractor – simbol al festivalului, în a cărui cabină este montat proiectorul. Îmi trece prin cap Cartea cu soluții, ultimul film al lui Michel Gondry, cu „camiontajul” – o găselniță absurdă a personajului principal, care transformă o cabină de camion în studio de montaj video, doar că aici e pe bune, iar asta e cu atât mai mișto. Din ciclul de emisiuni „viața bate filmul”…

Publicul se adună cu sfială, cu țârâita, dar se adună. Sunt mulți copii super entuziasmați de eveniment, încep să se joace o chestie între frisbee și mâța, aruncând unul după altul cu șlapi prin fața scenei. Pe care scenă urcă The Groovy Bastards, o trupă din București cu o muzică greu de clasificat, un amestec dezinvolt și foarte deștept de funk, metal, rap, soul și jazz. Îmi plac tare mult, merg pe o linie subțire între a te face să vrei să dai din fund, să dai din cap și să dai examen la teorie muzicală încercând să le  urmărești tumbele printre tonalități, timbre și tempouri. În mijlocul uneia dintre piese strecoară și „the lick”, o frază muzicală care este pentru jazz ce este „Wilhelm scream” pentru film. Îi ador pentru asta, zici că mi-au făcut cu ochiul. După concert, fuge una dintre ei spre mine și mă ia în brațe mulțumindu-mi pentru energia transmisă. Ce-i drept, mă cam dor gâtul și șalele, se pare că m-am manifestat pe îndelete. Noroc cu bătrânețile să mă avertizeze s-o iau mai moale data viitoare.

Între timp îl învăț pe simpaticul vânzător de langoșe și gogoșele să-și activeze POS-ul pe telefon, mă aleg cu porecla „dom’ profesor”. În sinea mea, îmi zic că e un upgrade de la eternul „dom’ părinte” pe care mi-l atrage barba de câțiva ani. În timp ce aștept delirul culinar, un puști mă întreabă dacă filmul care urmează e cu împușcături, că se teme să nu-și piardă somnul. Nu prea știu ce să-i zic, urmează proiecția filmului „Libertate” în regia lui Tudor Giurgiu – eu nu l-am mai văzut, dar pe IMDB unul dintre cuvintele cheie este „război”, așa că mă aștept la orori. Și le primesc, n-am ce zice. E un film bun, dar e la fel de încrâncenat și de încâlcit ca istoria recentă pe care o prezintă. Sper că puștiul a reușit să doarmă până la urmă. Pe mine unul m-ar fi muncit gândurile și amintirile vagi despre iarna lui 1989, de n-ar fi fost oboseala acumulată peste zi, lasagna de toropeală de la volan și de frig lăsat peste Curmătură în timpul proiecției, efectele zbânțuielii de la concert și langoșul somptuos înfulecat seara. Așa însă, nici nu mă întind bine în pat că o și dau la pace cu Moș Ene. Ce ironie, în casa familiei Cioran…

A doua zi începe devreme, tot La Curmătură, cu ateliere creative pentru copii… doar că programul este decalat, evenimentele sunt împinse înspre după-amiază, problemele de acces rutier și sfiala publicului se amestecă într-un cocktail puțin haotic, dar care are totuși un efect simpatic. Această primă ediție de la Rășinari se simte foarte clar ca un demers din dragoste, ceva autentic și fără pretenții de perfecțiune, un fel de întâlnire la mijloc între planul de-acasă și socoteala din târg. Cu adaptabilitate, cu empatie, prin comunicare turbo și cu sprijinul charismei lui Cuzin, lucrurile reintră pe un făgaș, copiii se adună la un atelier grozav de pictură pe niște șevalete în aer liber, apoi la un atelier de magie cu Magitot. Se adună din ce în ce mai multă lume la mesele cu bere nefiltrată Augusta și cu unii dintre cei mai buni mici pe care i-am mâncat vreodată. Între timp DJ Vasile, Marin Grigore (actor de teatru și film, dar și chitarist și DJ) și Augustin Cosmin Pop (producător, păpușar, actor, dar și saxofonist, flautist și percuționist), pun de-un jam session fermecător, inspirat parcă de meandrele și cascadele pârâului din spatele scenei. Vine și o ploaie de vară intensă și răcoritoare, care mă face ciuciulete, ceea ce e ok, pentru că maschează până la înserare petele pe care mi le-au lăsat micii pe cămașă. Culorile apusului se amestecă superb printre nori cu un curcubeu. Apare și Ursul, prietenul meu ciupercar cu duba lui enormă convertită în autorulotă, ajuns faimos după participarea la Chefi la Cuțite de acum vreun an; e mai celebru decât mă așteptam, îl oprește cineva pentru un selfie o dată la zece minute.

Bucuroși de revedere, ne adunăm cu toții în fața scenei să urmărim cotiturile muzicii improvizate, când apare Cuzin și vorbește pe larg despre conceptul festivalului, despre bucuria de a vedea atâți copii adunați la evenimente și despre dezideratul de a-i „ține în țară”. Ursul îmi șoptește că este al treilea festival consecutiv din ultimele luni la care merge în care problema tinerilor care pleacă din țară este în centrul discursurilor și conceptelor, la inima evenimentelor. Ar fi mult de vorbit, dar Cuzin e isteț și nu se adâncește prea mult în filosofii. Apar niște ghiolbani în ATV-uri în timpul discursului, își turează motoarele și pun muzică tare, dar uite că atmosfera prietenească nu se lasă zdruncinată cu una cu două și văzând că n-au cu cine, ies singuri din perimetru, ca așchia de sub piele. Netulburat, Cuzin ne invită la film.

Se lasă seara peste covorul roșu pe care se află tractorul și începe proiecția unui scurtmetraj, care însă dă rateu – fișierul cu filmul este incomplet din păcate, probabil l-au înjumătățit ceva sincope printre transferurile digitale. Nu-i nimic, ne adaptăm din mers, trecem la proiecția de lungmetraj – „Visul”, în regia lui Cătălin Saizescu, film care se potrivește perfect în context: o comedie despre și cu teatru, a cărei temă principală pare a fi, până la urmă, tocmai valoarea de neînlocuit a adaptabilității. Când nimic nu merge cum te aștepți, ai de ales: ori te acrești, ori iei lucrurile așa cum sunt și faci rai din ce ai, ca să zic așa. Dincolo de distracție, unele experiențe de festival te învață ceva și la un nivel mai profund, iar Film în Sat despre asta se dovedește a fi, cel puțin pentru mine: imperfecțiunile te fac simpatic, dacă ți le asumi și nu le lași să te definească în exclusivitate. Așa, te simți mult mai mult decât un consumator (de cultură, de film, de mici și bere), te simți parte dintr-o comunitate care înțelege că lucrurile nu „se fac” pur și simplu, că e nevoie de participarea activă a publicului pentru ca un eveniment să iasă bine… exact ca-n teatru!

„Visul” este fain, lumea râde din suflet, începem să ne zgribulim puțin după ploaie, dar e ok, nici nu se termină bine filmul că DJ Vasile revine pe scenă și ne ia de guler cu un set grozav, alert, variat. Sonorizarea este foarte bună, iar luminile scenei, deși nu sunt neapărat un spectacol în sine, fac minuni pentru atmosferă plimbându-se dramatic peste copacii din preajmă. Cuzin pornește tractorul și îl ia la o tură peste pajiște. De undeva apare și un flacon de jumate cu horincă îmbogățită cu cireșe amare. Am rămas puțini, dar suntem cei cu adevărat vrăjiți de Film în Sat și ne simțim foarte bine. Atât de bine încât unii dintre noi decidem să nu mai revenim la cazare – doar am un cort nou-nouț în mașină, iar stelele sunt de neratat în această noapte. Carul Mare stă culcușit între două creste, iar după câteva ore de povești și câteva pahare închinate, îl iau și eu ca exemplu.

Duminică dimineața dau o fugă până la Casa Cioran pentru reîmprospătare, dau o raită pe la magazine pentru câteva ingrediente și revin La Curmătură pentru un brunch delicios cu pâine proaspătă, tocană de ciuperci și salată de vară făcut de Urs. Ce să-ți mai dorești? Jumătate din farmecul unui festival ține de oamenii pe care îi adună împreună, până la urmă. Așa i se și duce vestea. Între timp, La Curmătură se strâng toate cele, aici s-a sfârșit.

Ultimul eveniment este programat seara la Căminul Cultural din Rășinari – Cuzin Toma și Tudor Istodor joacă împreună în spectacolul „Emigranți” de la Teatrul Mic din București, în regia lui Claudiu Istodor, după un text de Sławomir Mrożek. E foarte frumos Căminul, clădirea face cinste cuvântului, este primitoare, decorațiunile din lemn de la balcoane sunt remarcabile, este luminoasă și aerisită. Alături e biblioteca, două busturi (Emil Cioran și Octavian Goga) și o încântătoare sculptură cinetică – un soi de roată de moară cu apă, care face ca două seturi de aripi ale unei balene din ciment să fâlfâie melancolic. Până și scârțâitul scripeților este muzical într-un mod subtil, e un loc grozav pentru meditație și lectură. Din păcate, acustica din interior nu este prea grozavă, ecourile fac spectacolul să fie nițeluș cam greu de urmărit. Ca să nu mai vorbim de foșnitul constant al pungilor de popcorn din public, apelurile telefonice preluate fără prea mari bătăi de cap, copiii prea mici pentru un spectacol atât de serios, chit că e comedie, hârjonindu-se printre rânduri… Dar până la urmă contează că sala e plină, că oamenii au venit ca să vadă „cultură în bătătură”, cum zice un slogan informal al festivalului., chiar și în timp ce în vecini, la Sibiu, FITS continuă să răvășească protipendada.

Până la urmă, despre asta este vorba! Pe de o parte, nu ne place cu atitudinea scorțoasă din sălile de mare prestigiu, dar la celălalt capăt al țării, oamenii nu sunt obișnuiți cu spectacolele de teatru, așa că vin cu popcorn… Film în Sat încearcă să egalizeze lucrurile, să normalizeze actul cultural, este un demers pe care cel mai bine îl pricepi și îl încasezi dacă te gândești la membrii Junimii, care odinioară făceau aceeași muncă, întreruptă și anulată mai apoi de comunism. Era și timpul să fie reluată și nu-mi pot imagina niște oameni cu mentalitatea mai potrivită sarcinii decât Cuzin și echipa lui. Ego la minimum, empatie la maximum! De-abia aștept următoarea oprire – la Cernătești, Dolj! Ne auzim de-acolo!