Acum 14 ani, când A Perfect Circle scoseseră Emotivul, certamente un manifest antiwar câtă vreme conține Imagine de John Lennon, lumea părea sortită… schimbării. Greu de știut cu cine a votat Maynard Keenan, ins mai curând discret în materie de politics, dar, deloc întâmplător, îndrăznesc să cred, Emotivul a fost lansat pe 2 noiembrie, ziua realegerii lui Bush. Totuși, dacă ar fi să mă iau după tonul disperat și nuanțele apocaliptice cu care cântă What’s Going On-ul lui Marvin Gaye, aș zice că împotriva ticălosului de Bush, unul dintre cei mai sângeroși prezidenți americani.

Nu numai că nu s-a schimbat nimic, dar Obama Drone a reușit să ducă răzbelul împotriva terorii pe noi culmi de civilizație și progres, provocând o Primăvară Arabă, nici astăzi încheiată, un lung și sângeros anotimp soldat cu 2.000.000 de victime, în cvasimajoritate civili.

În contextul asta mi-am zis că aș avea toate scuzele să mă gândesc că Eat the Elephant trimite categoric la elefantul republican și că va fi amuzant să aflu și cu ce vin crede Maynard-podgoreanul că se însoțește cotletul de elefant. N-am aflat; metafizician impenitent, Maynard Keenan nu suflă o vorbă pe șleau, hrănindu-le astfel snobilor fani Tool – cei mai snobi fani posibil de imaginat – orgoliul că iarăși participă la o messa din care numai ei au parte de… vin! Ei bine, cum se mănâncă elefantul? Mușcatură după mușcătură, lasă mizantropul să-i scape, Just take the bite/Just go all in, incubează el în acești 14 ani de tăcere a APC.

Acuma, să ne înțelegem, eu sunt unul dintre aberant de snobii fani Tool, și din cauza asta, posedat de impresia că tot ce atinge Maynard se transformă în aur, cum aur este și această perfectă cvadratură a cercului reînviat, care pare produsul unor muzicieni de jazz hârșiți în note bleo, adunați întâmplător să facă un disc de rock alternativ.

Discul, departe de așteptările hardcoriștilor maynardieni, este ușor depresiv, ușor melancolic, ușor. Abia pătat de câteva didacticisme, însă presupun că și astea trebuie înmulțite cu -1, dacă te gândești la cinismul și sarcasmul lui Maynard, discul te lasă să aștepți 7 piese ca să dai și tu acolo de un riff, de mârâitul lui Billy Howerdel!! Dacă nici ăsta nu e cinism…

Ce-mi place mie este că Maynard nu se raliază acestui cor antic absolut cacofonic care însoțește actuala stare de lucruri de la Washington. Judecând lumea după aberante imperative categorice, pe care însă nu le-au practicat și în lunga guvernare Obama Drone, o serie de muzicanți au descoperit abia odată cu Trumpilă o etică disidentă și un maximalism moral care-mi reclamă în minte apucăturile intelectualilor români în deceniul 9 al secolului trecut. Se ridică niște poale în cap, și se cam dă cu fundul de pământ – aici menționabil stupidul de Kendrick Lamar – de-ți vine să ștergi tot ce ai colecționat cu Ministry văzând cât de prostește se isterizează Al Jurgensen.

Sursă foto aici.

Dacă Eat the Elephant are un sâmbure peste care să stea și carnea fructului, atunci precis și fără tăgadă se găsește în The Doomed, unde nu numai că vocea lui Maynard își regăsește conștiința plăcerii de a fi mesmerizantă, dar versurile… Adică și „osândit’’ și un termen din Matei în aceeași propoziție… Doomed are the poor / Doomed are the peaceful / Doomed are the meek / Doomed are the merciful / For the word is now death / And the word is now without light /  The new beatitude: “Fuck the doomed, you’re on your own”… Mult, foarte mult, în orice caz pentru mine suficient, chit că știam deja și fără Maynard că singura lume care poate fi schimbată ești Tu, și asta numai dacă ai noroc, inteligență, înger de veghe.

N-am nicio concluzie, și nici nu trebuie, aceasta nu este o cronică de disc, am vrut doar să împart cu cine se va nimeri impresia că Maynard merge pe jos, mereu pe jos, prin lume, și-i de mirare că în felul său ușchit reușește să spună lucrurilor pe nume: Keep Pissing in the Wind!