La începutul săptămânii am lansat cea de-a treia temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Ce regizor ai vrea să-ți ecranizeze povestea vieții și de ce? Iar pentru cei cu exces de zel, am permis și nararea unui mic scenariu al acestui film.
Concursul se încheie dumincă, 27 mai, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 28 mai. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Cătălin Rojișteanu a decis să încheie contribuția sa la bunul mers al concursului Vocea Ascultătorului, așadar ne-a trimis ultimul text. Care se califică în finală. Și simțim deja cum se instalează melancolia.
***
Cântecul Vieţii are o partitură minuţios personalizată, iar interpretarea partiturii este o acţiune adesea supusă extremelor, uneori prea elaborată, alteori prea superficială, vădit de suficientă pentru a marca momentul şi a mulţumi clientul.
-Aha, îmi amintesc, spune Scenograful, vorbeşti de satisfacţia clientului. Păi, ce să fie, film american, cu final fericit sau poate unul cu cascadă de lacrimi, cu ceva şcoală chinezească, cu un pic de doctrină şi morală, ce zici?
-Băi, cam fatalist scriptul acesta, tipule, nu uita că avem şi noi butoanele noastre… Nu înţeleg de ce îi laşi să dea mereu vina pe Tine?
Hm. Ştiu bine că El tace. Nici fiul Lui nu a adus moartea filmului mut, pildele erau plimbate pe ecran după cum îşi amintea fiecare. Care pe care, cine să-i mai care?
Ţ. Filmul meu e foarte colorat, mai ales că fiecare vine cu ce are la el şi cu ce are de gând, iar gândurile lor respiră viaţă: viaţa mea şi viaţa în care vieţuiesc. E simplu de înţeles: închipuiţi-vă un ocean mai mult sau mai puţin liniştit, în care fiecare aruncă o piatră, câte o piatră în acelaşi timp, o imagine cinematică, o fotografie cât un film.
Gândind exhaustiv, putem defini viaţa cam aşa: viaţa nu e o cutie de bomboane, viaţa nu e un cal de dar, viaţa nu e doar a mea.
Actul meu favorit în (non)sens este cel cu portocala desfăcută pe masă, pe o farfurie crăpată (asta au avut la butaforie). Se sugerează că portocala aia e viaţa mea, şcoală rusească, chestii serioase. Tot eu, cel din afara farfuriei de astă dată, ca sclav suveran al vieţii mele, dăruiesc celor care contează pentru mine câte o felie, iar cei care pentru care cred că eu că contez îmi dau mie câte o felie de la ei. Uşor-uşor, portocala mea se schimbă sau poate e doar din ce în ce mai puţin a mea, exact ca viaţa.
Ehei, dar Regizorul meu este un tip meticulos, mi-a citit şi Cartea Vieţii, mi-a citit şi Scriptul. Da, Regizorul meu traversează dimensiunile şi mă cere aproape, iar filmul se animează, însumat din sentimente, imaginaţie, dorinţe, amintiri şi multă viaţă câştigată.
Începe CGI. O, da, urmează farmecul generării pe calculator a imaginilor:
În ultimul act, cei cinci formează frunza de frangipani din petale dure ca valurile norilor de vreme bună şi împreună se învârt antiorar, oprind timpul şi apoi dându-l înapoi, rotindu-se ca un derviş.
–Da, se auzi cutremurat vocea Timpului, da, mai vreau! Timpul are vocea lui, cu ritmul unui metronom al muzicii creşterii pietrelor, iar Timpul spune că îi place să stea cu capul în jos, că se simte copil, uitase cum e. Uţaaa-uţaaaa.
Zeii bătrâni se dădeau şi ei în Roata Mare învârtită de petale, spre înapoi… Se bucurau, îşi aminteau de toate, de început, iar sfârşitul avea acum sens.
–Rămâi cu noi, dragul nostru, rămâi cu noi, aici, te rugăm, avem nevoie de tine, totul contează şi are înţeles din nou.
Ce voi face eu? Ei bine, eu voi rămâne acolo şi-l voi ruga pe Regizor să facă ce ştie şi ce simte el, că are toată încrederea şi dragostea mea. Aşa îi voi spune:
-Băiatul meu drag, spune povestea asta mai departe, cum crezi tu, tu o ştii cel mai bine.
Da, dragii mei, Regizorul meu nu poate fi decât El, pentru că scenariul mi l-am cam scris singur, uneori respectând Cartea, uneori urmându-mi inima, alteori cam după ureche, dus de val.
PS: Sper ca acest text să nu fie o povară prea mare pentru Vlad, transvăzând proza scurtă într-o presiune psihogenealogică.
