La începutul săptămânii am lansat cea de-a opta temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Cum ți-ai dori să evolueze corpul uman în viitor?.
Concursul s-a încheiat azi, 3 martie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de mâine, 4 martie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
Mișa, rusul nebun, își cânta singur, de foame, la mațele goale, care se asortau de minune cu fundul gol și capul greu.
Se gândea că i-ar prinde bine orice rest să-și ostoiască foamea. Chiar și restul de curaj.
Aha. Se întreba cât i-ar ține de foame restul de curaj. A făcut o digresiune și s-a întrebat dacă ar putea să-și înghită tot restul de curaj.
– Cu ce mi-aș putea înlocui restul de curaj dacă l-aș pierde sau m-ar părăsi?
În lista scurtă a inventarului sumar îi lipsea cu desăvârșire orice rest de răbdare, pentru că le ronțăise toate semințele cu ceva vreme în urmă, fără să lase să se prindă vreuna.
– Răbdarea poate fi surogat de curaj?
– Tipule, răbdarea nu e pierdută, e moartă de-a binelea!
Târa moaștele răbdării de prea mult timp.
Ultimul soi de om de pe pământul ăsta. Toți fugiseră pe planetele noi, în lumile noi.
Genom, curățări genetice, fuga de durere și de boală, fuga de foame, fuga de umanitate.
Prin 2260 parcă, după Marele Exces de Viagra, nimeni nu mai știa ce să facă cu erecțiile alea. Au renunțat la sex. Jucau oricum în propriile lor filme, vise, amăgiri, fantasme, magistrale de siliciu. Nu, nu mai aveau oglinzi, se temeau de ele, erau prea periculoase. Prin 2300 dispăruseră deja toate chestiile tăioase, după Marele Exod al Sinuciderii de Silă, după epidemia de Frică de Veșnicie.
Se spunea că erau corpuri mai vechi decât sufletele lor, dar erau mereu strălucitoare.
Da, sufletele erau la mare căutare, costau mai mult decât orice avere.
A fost un timp când Mișa credea în magie și se amăgise prea mult așteptând un miracol. Își spuse că miracolele nu-l ocoleau, doar nu existau, iar abordarea asta îl salva de orice deziluzie.
Îi părea rău că nu știa să cânte mai bine la instrumentele muzicale din jur, i-ar fi ocupat timpul.
– Ce prostie, îmi storc mintea cum să-mi ocup timpul!
– Aha, cât de plictisit să fii să te gândești la așa crime, nu crezi?
– M-am prins, zici că urmăresc timpul să mi-l omor, asta ai în cap, dar ți-e greu să recunoști.
– Întocmai.
Desena adesea cu cărbune pe tot soiul de resturi de pereți. Reușise să deseneze femei goale, după ceva timp animale drăguțe, apoi porci apetisanți, ca să se oprească mai pe urmă la fripturi, cotlete, prăjituri.
Acum făcuse un X. I-ar fi pus briz-briz-uri, dar l-a păstrat minimalist.
