Cele mai bune lucruri din viață sunt imposibil de acaparat într-o fotografie. Stau de câteva minute bune în fața unui miel întreg scos dintr-o groapă înfierbântată și încerc să fac o poză cu telefonul. Nu iese nimic bun din asta. Pur și simplu fotografia nu are nimic de-a face cu realitatea, nu doar prin simplul fapt că o imagine nu are miros, dar și pentru faptul că tehnologia e incapabilă să recreeze puterea imaginativă a retinei umane. Practic așa îmi dau seama dacă un lucru e genial… E imposibil să-l pozez. De câte ori nu v-a stat inima la văzul răsăritului unei luni imense din mare sau de după câte un deal? Cât de fără valoare a fost poza pe care ați încercat să o faceți?

Pentru mine în momentul ăsta, sărmanul miel copt 2 ore și patruzeci de minute în groapă e răsăritul de lună dintr-o mare fără pic de val, pe care plutesc la suprafață niște alge rare ce devin fluorescente în perioada de împerechere. Mă gândesc că de asta mai există încă scrisul pe lume, să cuprindă în cuvinte ce nu poate fi făcut InstaStory sau tutorial YouTube sau live pe Facebook.

Totul a început pe la ora zece a unei dimineți pornite greu după o aglomerare bulversantă de nori. La zece tot ceea ce părea că va deveni încă o ploaie din vara cea ploioasă, s-a dovedit a fi doar o alarmă falsă. Razele soarelui Dunărean au spart elegant pâcla norilor revărsându-se peste luncă, dar și peste sufletele noastre vechi, o fericire neobișnuită pe care eu unul am asemuit-o cu fericirea amestecată cu neliniște și nerăbdare specifică copiilor în prima zi din vacanța mare. Așadar, la zece am aruncat un braț de lemne de salcie în groapa adancă de un metru și jumătate săpată acum câțiva ani în pămantul cremos din curtea uni canton de pe malul drept al Dunării. Am dat foc lemnelor și am continuat să alimentăm focul nesătul până pe la ora 12. Între timp, într-un soi de căldare adâncă, țicuită în așa fel încât să intre fest în groapa cu pricina, am aruncat vreo cinci kilograme de orez cu o jumate de vadră de vin, un calup de unt, două mâini de stafide și niște roșii culese în plictis din grădina din spatele cantonului. Cu o seară înainte, Ivan avusese grijă să tranșeze un miel, nici mare, nici mic, pe care l-a lăsat să se odihnească peste noapte într-o butie mică de lemn cu rozmarin, ulei de măsline, Aligote și o funie întreagă de usturoi.

La 12, când consiliul de pricepuți a decis că temperatura din groapă este ideală, am scufundat întâi găleata cu orez peste care am așezat un grătar cu carnea aranjată nevoie mare. Am pus peste gura gropii un capac mare de alamă, special croit, și am astupat orice gaură de comunicare cu exteriorul cu nămol. Când treaba a fost făcută corect, până în cel mai mic detaliu, am luat barca și am plecat să prindem niște raci, așa de poftă, pentru antreu.  Două ore și patruzeci de minute, treizeci de raci și două sticle de vin mai târziu ne-am întors pentru a deschide ceea ce cu drag numim Sputnik, satelitul lipovenesc, adică pe înțelesul cititorului, groapa de care tot vorbesc. În orele petrecute în singurătate și întuneric, carnea de miel a avut tot timpul din lume să se gândească la cum vrea ea să fie pomenită în istorie. Inevitabil a ajuns la concluzia că trebuie să dea tot ce e mai bun, să-și depăsească condiția de friptură și să pășească în nemurire cu fast. Toată această perioadă de reflectare i-a dat în primul rând o culoare pentru care Van Gogh și-ar mai fi dat o ureche pentru a o putea pune pe canvas. Aburul molatec se rostogolește turbional încă pe marginea coastelor sticloase răsărite viclean în procesul de coacere. Bucăți lungi de margini crocante picură încă cu o ultimă sforțare lacrimi de seu. Dedesubt, orezul s-a umflat ca Dunărea la cazane și s-a înnobilat cu toată grăsimea scursă din carnea de deasupra. Rezultatul e demn de consemnat într-o cronică amplă ce are la final o odă în patruzeci și opt de strofe. Un orez în care s-a păstrat conceptul de Bob Cu Bob, dar care a devenit leneș-lipicios, auriu cu arome multiple din care predominat reiese fără nici o explicație logică, vanilia.  Când pun două degete îndrăznețe pe un colț de coastă, carnea se desprinde fără nicio opoziție, natural, de parcă ar avea o densitate egală cu cea a aerului. Mirosul erupe din Sputnik fără nicio inhibiție și fără niciun fel de scrupule, acoperind în scurt timp întreaga curte ca o atmosferă paralelă, alternativă. Instinctele ancestrale ale celor prezenți fac ca glandele salivare să între în funcțiune ca motoarele Titanicului înainte de coliziune.

Îi opresc pe toți de la invazie spunându-le că vreau să fac o poză. Evident fac douăzeci, dar nici una nu exprimă nimic. Mă dau neputincios din cale hoardele flămande, apucând în mișcare o bucată de carne și mai ales o lingură mare de orez. Mănanc ca și cum aș dansa, aș visa, aș iubi. E aproape septembrie și mi se pare că vara încă nici nu a început. Am 43 de ani și încă trăiesc vacanța mare.