Săptămâna trecută am alergat proba de 47 de kilometri la cea de-a doua ediție de Xrace. Știam în mare parte traseul, îmi place foarte mult zona, abia am așteptat să mă întorc acolo, dar nu credeam că o să alerg din amintiri. Tocmai de asta o să vă fac un mic rezumat aici pentru „cum să NU abordezi o cursă”. Știu că la nivel teoretic știm cu toții ce avem de făcut. Dar practica e cea care ne rupe pe genunchi.
Să începem cu începutul. În momentul în care m-am înscris anul trecut la Xrace aveam ceva kilometri alergați și asta mi-a dat încredere că voi putea susține cu brio o alergare de 47 de kilometri în munții Siriului. Problema e că n-am mai alergat de prin septembrie-octombrie 2022. Așa că în dimineața concursului, pe 10 iunie 2023, aveam 0 km alergați pe anul ăsta și tot 0 pe ultimele luni ale anului trecut. Cu volum 0 avea să fie tare complicat. Norocul meu e că eu alerg cu capul. Asta înseamnă că creierul știe ce să-i comande corpului să facă, fie el și neantrenat, pentru a duce la bun sfârșit o cursă de genul ăsta. Pe scurt, deși speram să schimb traseul în timpul concursului, chiar dacă asta ar fi însemnat un abandon, am reușit să termin de alergat acest mic ultramaraton. În aproape timpul regulamentar de 10 ore. Am depășit cu un minut, sau ceva de genul, timpul limită.
Așa cum v-am zis la start m-am gândit că dacă va fi foarte greu voi schimba traseul. Aveam posibilitatea asta la kilometrul 10, cu consecințele de rigoare, adică abandonul, chiar dacă tot aveam de parcurs distanța de semi-maraton pe traseul de 21 de kilometri. În prima parte a cursei ai de urcat în vreo 6 kilometri 1000 de metri diferență de nivel. Adică e greu tare. Asta înseamnă și aproape jumătate din elevația totală la cursa de 47 de kilometri care are un pic peste 2100 de metri elevație. Aproape de finalul acestei prime urcări eram aproape convins că voi trece pe traseul de 21 de kilometri. Îmi era tare greu, lipsa antrenamentului și foamea făceau totul mult mai dificil.
În plus, în seara dinaintea concursului n-am mâncat foarte bine și nici în dimineața cursei n-am putut să bag în mine mai mult de o porție de Total Whey plus una de PreWorkout de la GoldNutrition. Ar fi fost bine dacă mâncam. Așa, mi-a fost foame toată cursa. Revenind, la kilometrul 8 mă gândeam serios să las traseul de 47 de kilometri pentru o dată ulterioară. Doar că în momentul în care am ajuns în punctul unde traseele de 21 și 47 se despărțeau, voluntarul mi-a indicat să merg pe traseul meu ( numerele de concurs aveau culoare diferită, iar eu aveam culoare pentru traseul lung ). I-am zis că mă gândesc că poate ar fi mai bine să trec pe scurt. Iar el m-a întrebat dacă n-ar fi păcat să fac asta într-o zi cu vreme atât de faină. Și la final mi-a trântit și o: „Și, oricum, ai altceva de făcut? Nu pentru asta ai venit?” Cuvintele astea m-au făcut să uit toate motivele corecte pentru care ar fi trebuit să nu merg pe traseul lung, așa că iată-mă la kilometrul 11, în punctul de alimentare, făcându-mi reaprovizionarea pentru continuarea cursei.
A urmat o coborâre lungă de vreo 7 kilometri urmată de un plat de vreo 8 kilometri. În acești 15 kilometri ai cursei am făcut o mulțime de calcule, dar în tot timpul ăsta se aduna oboseala kilometrilor. Eram penultimul din cursă. N-aveam o problemă cu asta, doar că îmi era rușine de voluntarii care stăteau să-mi mișc eu superbul trup neantrenat.
La kilometrul 26, în punctul de alimentare, aveam de gând să pun din nou punct chinului. De data asta aveam posibilitatea să mă întorc de acolo cu o mașină în zona de start. Între timp a venit și ultima concurentă care a mâncat repede ceva și după a zbughit-o pe ultima urcare care avea 7 kilometri până la Lacul Vulturilor, la următorul punct de alimentare, și încă vreo 2-3 până pe vârful Mălâia. Le-am zis celor din punctul de alimentare că eu o să vreau să mă întorc cu ei, dar, așa cum vă așteptați, mi-au servit repede niște încurajări, s-au umflat mușchii pe mine și am plecat din nou pe traseu. După nici măcar un kilometru regretam deja decizia. Știam cât de brutală e urcare aia până la Lacul Vulturilor. Adevărul e că mi-a și pus capac.
Când am ajuns în punctul de alimentare eram terminat fizic și decis să renunț. Am și anunțat să mă treacă pe lista de abandon. Doar că, surpriză, n-aveam loc în niciuna dintre mașinile de acolo care se întorceau la bază. Așa că am fost nevoit să continui fără să vreau neapărat. De acolo mai aveam vreo 14 kilometri până la finalul cursei, din care ultimii 10 erau în coborâre. Tentația e să zici că e ușor la vale. Doar că la vale, la Xrace, e pe alocuri foarte abrupt. Și când ești și obosit… În fine, am pornit pe ultimii 14 kilometri. Mai aveam o urcare, nu grea, până pe Mălâia și după aia doar coborâre. Eram ultimul. Am tras un pic pe urcare, m-au și așteptat un pic cei doi din față și am ajuns toți trei pe vârf. După care ei i-au dat drumul la vale tare, în timp ce eu m-am chinuit.
Ultimii 14 kilometri i-am făcut în vreo două ore și jumătate. V-am zis că faza cu nemâncatul m-a urmărit toată ziua. În afară de proteina și PreWorkout-ul de dinainte de start am mai mâncat așa: două Jelly Bar și un Total Protein Bar de la Gold Nutrition, plus un baton sărat cu măsline de la Chimpanzee pe care cei de la Trisport le-au pus în race kit, două treimi dintr-un sandwich cu pâine cu semințe și gorgonzola ( aveam două sandwich-uri la mine, dar doar atât a intrat ), iar din punctele de alimentare mi-am luat apă, la kilometrul 11 am băgat și un plic de vitamine și minerale oferite de Alevia tuturor concurenților, plus niște covrigei sărați cu chimen, la kilometrul 26 am mâncat aproape o portocală, iar la kilometrul 33 am mâncat câțiva covrigei sărați cu chimen și o brânză care era acolo. Pentru cei care nu știu, eu sunt vegetarian, de aici și varietatea mică, deși punctele de alimentare erau foarte bine aprovizionate. În plus mă feresc pe cât posibil de alimentele cu zahăr în ele. Zahăr de ăla alb. Și multe dintre produsele din punctele de alimentare erau cu zahăr. Cam asta a fost ce am mâncat.
Pe ultimii 10 kilometri nu mi-a mai fost foame. Dar m-au durut tare cvadricepșii pe coborâre. Îmi intraseră și niște pietricele în încălțări care mi-au făcut o bășică urâtă, dar eram atât de obosit încât nu m-am mai oprit să le scot. În plus, m-am chinuit să mă încadrez în timpul limită de 10 ore pentru cursa de 47 de kilometri. Aproape mi-a ieșit. La finalul cursei m-au aplaudat cei prezenți acolo și au făcut-o în așa fel încât am simțit energia aia bună pe care o transmiteau. Am trecut linia de finish în lacrimi. Vă mulțumesc pentru încurajări și aplauze. A fost într-un mare fel. Mulțumesc.
După cursă am făcut un duș și am așteptat să mănânc ceva, doar că nu intra nimic. M-am luptat cu niște frisoane violente vreo jumătate de oră înainte de a coborî la masă. Am reușit la vreo trei ore după ce am trecut linia de finish să mănanc niște bulz cu cartofi prăjiți. Nici prăjeli nu mănânc de obicei, dar acum aș fi mâncat orice primea organismul. N-am mai rezista mult după cina târzie așa că m-am dus la somn. Peste noapte am avut febră și m-am trezit la o bucată de noapte să-mi schimb hainele care erau fleașcă.
Duminică dimineață am făcut „inventarul”. Unghiile de la degetele mici de la picioare erau desprinse parțial. Unghia de la degetul mare de la piciorul stâng era vânătă și sigur o să cadă. Am lovit la un moment dat un bolovan, atunci s-a întâmplat asta. Era pe la kilometrul 12-13. Aveam două bășici mici între degete și una mare în talpă la piciorul stâng unde mereu cedează locul respectiv. Și cam atât. Eram destul de bine. A… și începea să se instaleze febra musculară.
La întrebarea: „De ce faci asta?”, răspunsul e simplu: „Pentru că pot!” Mi-am pus și eu întrebarea asta în timpul cursei și același răspuns a fost livrat. Și m-am gândit la toți cei care nu pot face asta. Unii din cauză că sunt blocați de viață, de situația socială, medicală sau mai știu eu ce cauză o fi la fiecare în parte. Alții doar nu-și dau voie să facă asta, sunt blocați în cap. Dar, dacă ajungi să te întrebi „Cum ar fi să…?” ești deja mai aproape de a visa viața cu ochii deschiși.
Dați textul ăsta mai departe celor care s-ar putea inspira din el. Ați văzut că eu știu că am greșit că nu m-am antrenat, că nu am mâncat, că nu m-am oprit când aș fi putut, etc. Dar vedeți și că n-am făcut greșeala aia mare, poate cea mai mare, greșeala de a nu-ți da voie să încerci să faci asta, greșeala de a nu te așeza la linia de start cu încredere în tine și în toate surprizele pe care ți le poate oferi viața. Aștept să îmi povestiți cum a fost. Have fun!
