Foarte pe scurt despre ”autocunoaștere”

Cine sunt ”cei mai buni” oameni? Și ce înseamnă de fapt “cei mai buni?” E o idealizare sau ei chiar există… dar nu în sens sportiv :)) ci în sens uman, dacă mai putem fi siguri că există un asemenea sens… mai ales în lumina unei gândiri postumaniste, care pune la îndoială (și pe bună dreptate tendințele noastre de a ne idealiza sau preamări, într-un soi de narcisism al speciei.

Bun, hai să vedem ce înseamnă ”oameni buni”…  și poate o să vă pară bizar ce voi spune, dar așa văd eu chestiunie astăzi. Poate că mâine voi înțelege altfel lucrurile.

Din punctul meu de vedere, cei mai buni sunt cei care realizează mai acut decât alții că de fapt sunt mai răi. Abia după ce recunoaștem cât de răi putem fi (sau și mai sincer, cât de răi suntem de fapt) putem vorbi despre demararea unui proces de autocunoaștere. Cei care cred că asta e o aberație, fie sunt prea tineri, fie se apără…

De fapt, cei care au o culpă ireparabilă în trecut, dar nu au voința de a face în prezent ceva ce ar putea contrabalansa problema, suferă profund și ajung niște blazați, oblomoviști, nihiliști sau masochiști. Sau toate la un loc, adică un ”pachet suprem al ratării de sine” … dar ce e ratarea de fapt, dacă nu un soi de ură de sine cronicizată și chiar epuizată. Și multe alte nuanțe, mai vorbim pe tema asta, că e prea complicată s-o rezolvăm într-o ”ședință” 🙁 :/ 🙂