La ce ne mai uităm când nivelul de adrenalină a scăzut alarmant! 🙂
Există tot felul de top-uri: cele mai obscure filme pe care trebuie să le vezi, cele mai sub-evaluate, cele mai ciudate și desigur cele mai hardcore, adică viscerale sau violente. Într-o vreme mă mai uitam sistematic la tot soiul de filme demente, eram atent la cum sunt realizate sau la cât de nebuni pot fi unii, de se înhamă cu atâta seriozitate la câte un proiect de-o violență total gratuită. Actrițe sau actori, specializați pe a fi mătrășiți, hăituiți, unii mai buni ca alții la țipat… vă dați seama, tre’ să existe cu siguranță cea mai bună actriță la capitolul: țipat de frică. Ceva de-ți îngheață sângele în vene. Nu pot fi două la fel de talentate, tre’ să fie una, cea mai tare din lume. Chiar era un film, despre sonorizarea filmelor horror: Berberian sound studio, din 2012. Se vrea mai Lynch, dar nu e chiar un fiasco. Sau o perlă a topurilor hardcore: Human Centipede, Final Sequence. O porcărie, dar am râs în hohote, că n-am avut ce face.
Primul horror pe care l-am văzut, prin 1985, a fost Evil Dead. A fost Wow! Păi normal, în URSS eram obișnuiți cu filme patriotice sau Nupagadi! 🙂
Ei bine, acum, dacă se întâmplă să mă mai treacă un fior la un horror, înseamnă că filmul e chiar bun! Desigur, există fiori și fiori, dar în timp te obișnuiești cu suspansul, ca să nu zic că te desensibilizezi. Asta nu inseamnă că nu mai ești tenisonat, doar că tensiunea urcă la alt nivel, adică ai nevoie de mai mult că să-ți iei doza aia de adrenalină, iar aici, filosofia e simplă: să știi când să te oprești.
La început, m-am uitat la o grămadă de filme japoneze: de la cele realizate de Sion Sono, sau câteva mai vechi de Takashi Miike, până la ”avangarda spectaculoasă” din filmele lui Shuji Terayama, deși ele nu se încadrează la horror, ci mai degrabă la absurd și suprarealism. În paralel am consumat Haneke, Ulrich Seidl și nu în ultimul rând Bruno Dumont, unul din regizorii mei preferați. Sau Denis Villeneuve, un regizor extraordinar. Dar ne-am cam îndepărat de zona horror… Așa, de El Topo de Jodorowski nu mai zic, adepții noului val realist ar spune că nu mai e demult la zi. Ba e veșnic la zi, din păcate.
Ca să nu mă lungesc, vă recomand două filme, unul foarte serios pe tema crimelor de război: Caterpillar, din 2010, de Koji Wakamatsu. Iar al doilea: Brimstone, din 2016, de Martin Koolhoven. E un film greu, vâscos, tratează mai multe chestii, inclusiv soarta și statutul femeii în lumea asta. Luați-le în ce ordine doriți, dar nu unul după altul. Faceți pauză între ele, măcar o lună! 🙂
