Un început octombrie pentru colecționari. Colecționarii de stări și senzații, de povești cu iz mitic, de clipe fără timp, colecționarii de întâlniri, de vorbe de duh, de priviri încrucișate întâmplător, de amintiri pierdute de alții, colecționarii de gusturi, de mirosuri rare, de momente, de centimomente, de milimomente. Fiecare zi plusează parcă peste cea precedentă, încercând să demonstreze că ea este cea mai frumoasă din țară, că ea are lumina cea mai pură, cea mai ireal filtrată, cea mai halucinant de radiantă. E un fel de miss boboc al zilelor însorite. “Ce zi azi…. Păi să nu le pară rău ălora de au murit ieri…“ îmi zice un văr dimineață la o cafea. “…să le pară rău ălora de au murit ieri…“-  n-am mai auzit vorba asta de treizeci de ani, credeam că s-a și pierdut. O zicea bunică-mea de fiecare dată când afară era o zi frumoasă. Mi-o notez repede să n-o mai pierd vreodată. Asta colecționez eu, vorbe și lucruri care stau să se piardă. Adică, le scriu undeva și-atunci e ca și cum ar rămâne aievea. Vorbele, mai toate, au înțelesuri ascunse, pentru care e nevoie, azi, de paranteze pentru a fi descifrate. Spre exemplu, “Ești plimbat ca țestul“ nu spune mai nimic celor care n-au apucat în viața lor să mănânce o pâine în țest sau să vadă cu ochii lor un țest. Țestul era odată, și poate o mai fi foarte rar și azi, prin sudul Olteniei, un fel de cuptor. Un clopot mare construit din pământ galben, paie și bălegar de vacă, toate călcate cu picioarele într-un anumit ritual până deveneau de o consistență anume pentru a fi modelate. Clopotul ăsta ancestral se usca la soare vara, după care se sprijinea într-un singur punct de o grindă sau altceva, cât să fie încins zdravăn, iar apoi coborât peste pâine sau plăcintă. Era un fel de slow cooking cu mult înainte de a ne însuși noi termenul cosmopolit. Treaba cu țestul era că odată ce-l puneai într-un loc, acolo cam trebuia să rămână. Era extrem de casant, se spărgea repede. Ei, și acum , după această descriere a obiectului în sine înțelegeți și ironia expresiei “Ești plimbat ca țestul“.

De câte ori vi se întâmplă ca atunci când vă e poftă de ceva bun, dar bun în sensul ăla în care scăpați un oftat, să spuneți – “făcea bunică-mea o chestie…” . Mie mi se întâmplă destul de des, iar camarazii de conversație sar și ei la rândul lor  cu contrareplica “păi și bunică-mea făcea o altă chestie… ”. Trăim cu gustul mâncărurilor făcute de bunici, uneori de mame, dar cel mai adesea de bunici. Poate pentru că aveau timpul și aplecarea spre gătitul molcom sau poate e doar nostalgia propriei copilării. Eu înclin să cred prima variantă. Bunicile noastre erau mult mai aproape de ce însemna relația cu natura, știau cum și mai ales când crește o roșie, știau exact cum să folosească fiecare parte dintr-o găină (căci găinile erau întregi, nu în pachete), știau taina creșterii pâinii cu maia făcută din mălai și spumă de la fiertul vinului… știau o grămadă de “chestii” pe care le transformau în alte “chestii” pe care noi le mâncam, ne bucuram, și de care azi ne este dor. Spun asta pentru că a venit vorba de țest și mi-am adus aminte că un alt lucru pe care îl colecționez sunt rețetele pierdute. “Chestiile” alea pe care le făceau bunicii noștri. Nu știu dacă cineva vreodată va mai avea timpul, ingredientele, sau aplecarea de a le mai face, dar e bine să rămână… cine știe. Chiar așa, cine știe ce mai e aia o iutiță, o scordolea, o bujeniță, o ciorbă de dragavei, o gâscă de mălai, o învârtită sau niște pogace?  Ei bine, chiar dacă azi nu știți sau nu mai știți, la un moment dat sunt sigur că veți afla de ele, căci dincolo de cultura gastronomică de import, există o cultură gastronomică de patrimoniu. Aceasta din urmă va fi principala sursă de inspirație atunci când gustul hamburgerului nu va mai avea multe de spus. Așa s-a întâmplat și în modă (vezi redescoperirea iei), și în arhitectură (reîntoarcerea la materiale străvechi) și din ce în ce mai mult în muzică. Orice lucru se întoarce din când în când la sursă pentru a se reinventa, pentru a supraviețui. De asta vă îndemn să colecționați. Orice vi se pare că are o valoare sentimentală pentru voi – o rețetă scrisă pe o foaie de caiet de matematică pătată cu grăsime și îngălbenită de vreme sau o vorbă pe care o auzeați des în copilărie. E o mică contribuție pe care o puteți avea la viitor. Altfel, vor rămâne niște prăpăstii greu de astupat ce ne vor depărta unii de alții până când singura amintire despre bunica va fi o pizza încălzită la microunde. Sau, vom rămâne cu o grămadă de întrebări ale căror răspunsuri vor fi pierdute pe veci. Ca în Enigma lui Marin Sorescu.