Timp de patru ani am învârtit în propriul mental ideea unui tatuaj. Am terfelit-o pe toate părțile, trecând-o prin „o să doară”, „ce-o să zică lumea?”, „ce model să-mi fac”, „mic sau mare?”, “color sau alb-negru?”, „unde să îmi fac”, „dacă pățesc ceva?”, „o să doară”, „o să fie pentru vecie”, „o să doară tare???”. Nu știu de ce în capul meu s-a întors partea cu durerea mai des, pentru că eu consider că am o rezistență acceptabilă la stimuli de acest fel. Că în mine sălăsluiește, nepoftită și nedorită, o latură cvasi-masochistă. Când îți faci singur pierce-uri în urechi și când, după o despărțire suficient de dureroasă în propria-i desfășurare, dai la maxim melodiile cu versurile cele mai triste, ar trebui să ți se ridice un semn de întrebare.
Primul tatuaj a fost o cruce mică pe încheietura mâinii stângi. Dar mică, frate! Procesul de tatuare a fost gata cât ai zice „îți prezint acul, e nedesfăcut, după cum poți vedea…”. Atât de mică încât încet-încet, începe să se piardă conturul (blestemul tatuajelor mici – cei care au și cei care fac, știu despre ce e vorba). Am venit acasă, unde întâmplător bunica era în vizită, și i-am mărturisit sfioasă că mi-am făcut un tatuaj. S-a uitat la mine cu o privire genul “ce-ai făcut, mai mamă, nu știi că în Biblie scrie că-i păcat să modifici corpul în care s-a întrupat intenția de sus” și a dat din cap dezaprobator, cu un ntz scăpat pe buze. Apoi i-am arătat mica cruce neagră, moment în care bunica, binecuvântat fie sufletul ei, a zis următoarele “a, pai atunci…“. Mi-a fost clar în momentul ăla că aș fi putut veni cu numele Domnului luat în deșert, pardon, pe piele, pe întreg spatele, și nu ar fi avut vreo problemă. Dar să ne înțelegem, și eu sunt credincioasă.
Apoi s-a spart conducta, cum se spune mai necizelat pe ici, pe colo. Adică cei patru ani de gândit la o cruce minusculă au făcut deschiderea următorilor doi ani, în care am adăugat încă 10 tatuaje, de diferite dimensiuni, la “colecție”. Nu știu dacă vreau s-o numesc dependență, nu cred că există cu adevărat așa ceva. Din punctul meu de vedere, există pur și simplu oameni cărora le place să se tatueze, să fie tatuați. Și oameni cărora nu le plac tatuajele, la ei sau la alții. Oameni care nu și-ar face tatuaje, dar le apreciază când le văd. Și există – șoc și groază – și oameni care s-au oprit la acel prim și unic tatuaj.
De-a lungul acestei scurte epopee de înfrumusețare (zic eu, termenul e modificare) corporală, m-am lovit de câteva întrebări clasice, dar actuale, în sensul în care oamenii continuă să le pună. Nu vreau să susțin că demontez mituri, ci doar vă voi trece, punct după punct, 3 după 2 și 2 după 1, prin acele întrebări care se ridică, și modul în care văd eu c-ar putea să coboare.
1. Tatuajul doare?
Da. Nu există altă cale de a răspunde la această întrebare. Procedeul implică înțeparea repetată a pielii cu unul sau mai multe ace îmbibate în cerneală. Ia un ac și înțeapă-te o singură dată în deget. Te pișcă? Da? Ei bine, știu că poți să faci un calcul matematic simplu. Desigur, durerea depinde de zonă (a pielii tatuate), dimensiunea tatuajului și, bineînțeles, individ. Tatuajul este, în propriul clișeu, un act personal, și totul este direct proporțional cu tine, cel care ești tatuat, cu nivelul tău de anduranță, cu oboseala, hidratarea, sindromul pre-menstrual (! da, am zis-o!) și alte asemenea socoteli individuale.
2. Ce semnifică tatuajul tău?
De fiecare dată când sunt întrebată asta îmi vine să urlu cât mă țin blugii cu talia înaltă: “semnifică că aveam chef să mă tatuez, așa că am făcut-o!“. Și, mai mult sau mai puțin asemănător, cam ăsta îmi e și răspunsul. Nu am considerat niciodată, și nici n-o voi face, că tatuajele mele trebuie să marcheze un moment important din viață, o schimbare sau, într-un puseu de morbiditate, o pierdere foarte grea. Nu zic că tatuajele comemorative nu sunt frumoase, ba din contră. Însă în lupta cu uniformitatea culorii pielii mele, pe mine nu mă mână o credință conform căreia tatuajul trebuie să aibă o semnificație cu totul deosebită și, dacă vreți, a cărei poveste să smulgă lacrimi și din pietre seci. Pentru mine, tatuajele și pierceing-urile țin mai degrabă de estetică, de o înfrumusețare, de o schimbare o idee mai permanentă decât un permanent (la coafor). Eu mă plac mai mult pe mine așa.
3. Bine, bine, dar dacă o să te saturi de ele?
Nu reușesc să îmi văd viitorul foarte departe, dar (mai) am un singur gând. Dacă o să ajung la 80 de ani și cea mai gravă problemă va fi faptul că sunt sătulă de propriile tatuaje, atunci înseamnă că am o viață destul de a naibii de bună.
Mi-a placut sa citesc aceasta confesiune. Nu sunt sigura daca am inteles cum trebuie si e o confesiune a Teodorei Vamvu sau a altcuiva.
Mi-a placut, mai ales ca vine si pe un fond de reflectii recente pe aceeasi tema. A-propos de tatuaje, adica:). Am facut o scurta evadare din urbanul cotidian, prilej de revelatii multiple, desigur. Mi s-a parut ca remarc foarte mult tatuaje pe la trecatorii din Milano si imprejurimi(mai multi decat ce vad de obicei). Remarcam ca sunt multi tineri, dar nu numai. Pareau sa fie din toate, absolut toate categoriile posibile. Ba, la aeroport, la intoarcere, am vazut chiar o nemtoaica respectabila, cu o alura absolut banala, pe la vreo 55 de ani, cu bijuterii discrete si o coafura cuminte, imbracata tot cuminte si regulamentar pentru ceea ce parea ca reprezinta(social vorbind). Cand colo, ce sa vezi, se intoarce si vad ca are un tatuaj destul de maricel. Imi zic: hm, o fi avut o tinerete mai rebela.
Revenind la Milano si la riviera de la unul din lacurile din zona, pe cei tatuati mai zdravan i-as fi orit si i-as fi rugat sa se intinda asa, ca o carte, sa pot sa le citesc tatuajele. Unele dintre ele erau extrem de reusite. Foarte complicate, elaborate si pline de povesti si de talent artistic. Imi aduc aminte e o insiruire de trei bufnite de marimi diferite, de la mic la mare, printre altele, multe. Ma intrebam ce o fi vrand sa spuna ele… Mai intai vorbesc despre artist, reflectam eu mai departe, mai apoi, trebuie sa vorbeasca si despre purtatorul lor ambulant. Ideea e ca atunci cand sunt mai putine si mai raspandite pe largul corpului, pot fi distinse si astfel admirate. Inflatia de tatuaje nu le mai lasa sa se distinga unele de altele si pare ca purtatorul lor a vrut sa se ascunda sub ele.