sau psihopatologia dependenței de like (foarte pe scurt)
E clar că like-ul e un soi de confirmare pavloviană, e ca un termometru al stimei de sine și este cu atât mai ”periculos” pe termen lung, cu cât oamenii ajung să-și calibreze deja inconștient stările interne în funcție de numărul de confirmări, like-uri sau mesaje pozitive primite. Mă refer desigur, la cei care petrec mai mult timp pe rețelele sociale.
Când primești ”prea puține” like-uri la o chestie în care ”ai investit” inimă și nerv, apare senzația că ceva nu este în regulă, ori cu tine, ori cu ceilalți (dar mai degrabă cu tine), ceea ce te pune în gardă, apar întrebări, dubii, măcinări. În acest caz, dacă vizibilitatea postărilor e controlabilă (dincolo de taxele pentru așa ceva), atunci poftim un dozator de euforie sau depresie, nemulțumire de sine sau satisfacție, regret sau decepție. Tatăl nostru, Algoritmul, temă aparte.
Gândiți-vă la cei care comunică mai ales pe net sau la cei care nu prea gustă comunicarea față-n față, din cauza anxietății sau a stimei scăzute de sine. Stările lor interne chiar sunt ”modelate” de ecourile, reacțiile, răspunsurile la mesaje, postări, etc. Nu în sensul numărului de like-uri, care este mai important pentru narcisici și exhibiționiști decât pentru introverți sau timorați. Pentru introverți e mai importantă calitatea ecoului, ei așteaptă mai degrabă de la cineva anume confirmări sau de la un grup restrâns.
Întrebarea zilei: oare majoritatea like-urilor se dau din simpatie pentru autorul postării sau mai degrabă pentru conținutul postării? Tind să cred că simpatia joacă un rol decisiv.
Mai sunt și alte aspecte, de exemplu aprecierea gonflată și necesitatea narcisică. E clar că narcisicii se recunosc între ei fără probleme și își livrează cu mare atenție complimente. Ei țin mult la reciprocitate și nu iartă dacă ai ezitat să-i validezi într-o situație în care au avut mare nevoie de confirmare. Adică mai tot timpul. Lăsând ironia la o parte, narcisicul trăiește de fapt o mare suferință, are o nevoie inepuizabilă de confirmare și apreciere, cel mai des din cauza modului în care a fost tratat în copilărie de către părinți, fie ca extensie narcisică a lor, fie nu au fost iubiți, simțind o lipsă profundă de afecțiune din partea mamei. Să nu uităm că o mamă poate mima afecțiunea și empatia, dar copilul la nivel inconștient va ”decoda” și va ”stoca” aceste falsuri care în timp se vor transforma în adevărate goluri interioare. De aici și necesitatea de a umple aceste goluri cu atenția și aprecierea celorlalți.
Întorcându-ne la efectul terapeutic al confirmării, e clar că numărul mare de like-uri diminuează anxietatea, ca un soi de placebo, dar cum rămâne cu cei care mai degrabă sunt ”dependenți de tristețe”? Adică cei care își extrag energia creativă din depresie sau melancolie. În acest caz dinamica se schimbă. Tocmai numărul mic de like-uri este mai ok! O mai puțină vizibilitate, un status mai în umbră.
Altfel spus, dacă numărul de like-uri crește, melancolicul nu se va mai simți în apele lui, iar din această cauză, fie va posta tot mai rar, fie va structura postările din ce în ce mai non-comercial, adică în antiteză cu modul narcisic de a scrie cu bună știință pentru publicul cât mai larg și eventual după niște formule deja verificate.
În concluzie, fiind de mici setați pe secvențe aproape mecanice de tip pedeapsă-recompensă, vom căuta în fel și chip să obținem senzația aia, resimțită în copilărie, când eram lăudați sau apreciați de părinți, rude sau prieteni. Și dacă în copilărie laudele veneau fie prea rar, fie prea des, desigur, vom avea diverse probleme cu gestionarea lor la maturitate. Fie ne vom fâstâci și vom evita laudele, fie vom aștepta prea mult aprecieri sau recunoaștere, simțindu-ne mai degrabă subapreciați. Iar dacă faci parte din categoria celor care nu au nevoie nici de aprecieri, nici de confirmări, felicitări! Am și o glumă: cine nu-i narcisic, este un narcisic deghizat, reprimat, depresiv, introvert, pocăit, drogat sau alcoolic.
