Un arhitect, un psiholog, un pictor și un violonist sirian intră într-un bar. Ăsta ar putea fi începutul unui banc sau a unei fabule contemporane, dar nu e. Este doar formula ce descrie universul profesional al cvartetului Trees Orchestra – una dintre cele mai noi reprezentante ale contraculturii locale.

Pentru abia lansatul LP de debut, botezat la fel ca trupa, Trees Orchestra, vă propun următorul exercițiu: lăsați-l să curgă de două ori cap-coadă în timp ce vă derulați rutina casnico-zilnică, iar a treia oară capitulați indolent în fața primei senzații avute. S-ar putea să vă treziți dansând cu mobila și/sau manifestând la pereți, certându-vă cu personaje imaginare sau reale, spre disperarea vecinilor. Asta pentru că piesele de pe Trees Orchestra îți dau senzația că tu ești cel vizat de înșiruirea melodiilor sau, mai rău, că tu ești cel care le-a creat – oricum, rezonezi, parțial sau total, cu mesajul și sonorităţile. Dacă în prima fază sound-ul „orchestrei“ pare comun – formula binecunoscută compusă din distors de chitară, secție ritmică și voce –, cu cât te afunzi în sound-ul TO, devii conștient de vioara lui Feras Sarmini ce te împresoară hipnotic, începi să diferențiezi nuanțele alchimice date de instrumentul lui Călin Radu, când chitară bass, când chitară solo, intri în tempo-ul, uneori disruptiv, impus de tobele lui Vlad Ionescu și te lași convins de lirica tăioasă/vocea uneori acută, alteori semi-dogită a lui Bogdan Rusu.

Aman – dacă Anton Pann ar fi avut o trupă în 2018 așa ar fi sunat, bucata este parțial piesă-de-dragoste-cu-parfum-oriental, parțial baladă de pribegie, parțial soundtrack-ul unei pelicule imaginare despre perioada fanariotă

România – cea mai bună pictură-murală-sonoră a locului în care trăim, o critică a standardelor și modelelor comportamentale ale societătii românești, un șut în coaiele fariserismului socio-cultural-religios local

Fuck! – piesă de făcut terapie pe ea, despre asumarea condiției de moment și încercarea/obligația de a o depăși

Dai nu dai – o parabolă aproape spirituală despre mărinimie vs. avariție. Piesă liturgică pentru o viitoare/eventuală mișcare ecumenică

Am ales – jumătate manual de auto-exorcizare, jumătate spovedanie epifanică fără accente mistice. Cântec de izbăvit

Război – arie-derviș-rock despre inutilitatea beligeranței

Pace – în ciuda numelui, piesa este un blestem-cu-distors, o mantră anti-război a la Maria Tănase: cine vrea război, de război să piară.

Chiar dacă dimensiunea materialului Trees Orchestra este apropiată de cea a unui EP cu bonus-track-uri, band-ul are deja piese noi pe care le livrează în concerte și, în plus, amalgamul ăsta de vioară + distors de chitară bass + chitară acustică abia ce și-a arătat potențialul. Noua grupare multiculturală româno-siriană tind să cred că și-a găsit/delimitat, cu acest album inițial și eclatant, nișa lor: rock cinic.