Copii ai vântului s-au întâlnit într-o bună zi. Venise vremea. Cautau iubire, fiecare pe limba lui. Privindu-se în ochi s-au recunoscut. Nu ei. Ceea ce își căuta vindecarea. Doar prin oameni energia ce doarme de secole poate fi vindecată. Asta e minunea. Te ghidează la ora, în punctul și momentul exact și te lasă să te sfâșii în bucăți. Știe bine că altfel nu ai cum să te recompui. Ai venit aici și pentru asta. Iar tu știai. Ca să cureți e necesar să rupi iluzia ce s-a înfipt în carne. Spun despre ei că sunt fericiți, dar dedesubt e gol umplut cu o iubire imaginată. Unul e celălalt și celălalt e unul. Unul se oglindește atât de frumos în celălalt. Ce joc miraculos e iubirea. Pentru că doar prin iubire poți vedea și doar dacă poți să pătrunzi dincolo de vălul fermecat.

M-am întors  azi, acolo  unde lumea nu am văzut-o decât printre nori.

Și am înțeles acum că erau făcuți din lacrimi.

Dincolo de ei era un soare pe care nu-l atingeam cu inima, pentru că nu-l știam că e.

E un soare ce nu are nume, pentru că nu poate fi numit.

E copilul nevăzut dinăuntrul celulelor tale.

Așteaptă să-l privești fix în ochi și să îi spui te iubesc până când o să te audă.

Și doar așa înveți să exiști cu adevărat, doar așa el poate străluci.

Doar așa ai să știi că ești.

Atunci când vrei iubirea ce vine din afară, și e singura pe care o cunoști și ai așteptat-o de secole fără ca ea să se facă văzută, te întorci, ca într-un cerc infinit, cu spatele la tine. Mereu și mereu. O fetiță, printre sughițuri, în liniște deplină, îți cere să o privești. Te anunță o durere constantă, pe care nu o mai recunoști. Doar ceea ce nu ai îți poate aduce alinarea. Ea și nu alta. Altul și nu tu. Am construit o imensă amăgire în viața asta pe pământ. Gândurile noastre sunt cele mai profunde amăgiri, să îți spui adevărul este sfâșietor. Iar ea, privea cu ochii mari așteptând să fie văzută.

Și într-un moment ca oricare altul, am auzit-o. Pentru prima oară. Timid, șoptind. O aud. Abia acum. Nu are voce, așteaptă dintotdeauna în tăcere. Nu sunt doar eu, ești și tu. Curg lacrimi uneori, alteori obosește. Suspină epuizată. O văd. Își păstrează toate forțele pentru bucuria reîntâlnirii cu omul, care îi va aduce iubirea. Altfel, va muri. Și uite așa înveți să trăiești. Așteptând să-ți fie adusă iubirea. Așteptând să fii iubit. Pentru că tu nu te poți vedea. Nu ai cum. Lipsa, neputința, frica îți curg prin țesuturi și de acolo îți vor ghida alegerile. Una câte una. Oricât de mult ai încerca să acoperi totul cu zâmbete, ceva nu te lasă să fii. Înveți să nu mai simți, să nu mai recunoști. Iubirea adevărată o vei găsi doar în ochii tăi atunci când vei privi înspre fetița care a plâns până la epuizare, atunci când îi vei iubi furia și ochii mici închiși în fața adevărului. Iubirea începe doar cu cea pe care tu i-o arăți azi. Așteptarea nu va aduce nimic. Doar tu o poți vedea, pentru că  ești tu. E copilul dinăuntrul celulelor tale.

A fost mereu doar un gând, își spunea acum o inimă ce crescuse brusc. A fost mereu un gând ce a întâlnit o realitate atât de iluzorie, iar această iluzie a devenit propria ta viață. Acum, străbunii împingeau cu o forță inimaginabilă să fie eliberați. Venise timpul. Au deschis ochii, s-au întins, s-au scuturat de praf, au zâmbit către soare și au plecat către alte lumi.