Copila se uita printre oameni căutându-le ochii. Era pustiu, gol, nimic. Dar nu nimicul plin de iubire, nu, era nimicul cu nimic în el. Sec, arid, împietrit. Toate câte fuseseră ale omului se întâmplase nu știu când să fie sterse. Poate ca să reînvețe despre ele. Poate că da sau poate că nu. Cu ochii plângând fetița striga cât o ținea inima ei mică, nu mai pomeniți despre iubire, nu mai îndrăznți să folosiți cuvântul ăsta. Nu e a vostru și nu-l mai murdăriți cu ignoranța voastră. Pentru iubirea adevărată te adâncești în neant. Te scufunzi în durere și vezi lumea pentru ce e. Plângi pentru cel de lângă tine, întinzi mâna pentru necunoscut. Te superi pe Dumnezeu, urli la el, te răstești la el, îi refuzi planul, cuvintele, tot. Te simți mințit, trădat. Stergi tot. Absolut tot și doar de acolo poate ai să înveți despre iubire. Poate. Poate ți se vor umple ochii de bucurie. Poate. Poate ai să te uiți către viață altfel. Poate. Poate ai să înțelegi. Poate. Sterge tot. Tot. Absolut tot. Nu-mi mai vorbi despre iubire. Nu îndrăzni să ridici ochii către mine decât atunci când ai să ai curajul să mă privești cu tot universul înăuntrul lor. Cu inocența și iubirea omului simplu, cu zâmbetul curat al unui copil. Doar așa și nu altfel. Nu-mi vorbi despre iubire până când nu ai curajul să cureți tot ce îi stă în cale. Altfel, e totul pe jumătate. Iar jumătatea de măsură nu ai să o vezi nici în copaci, nici în flori, nici în stele, nici în vânt, nici în ploaie. În ele totul e exact cât trebuie să fie, într-o armonie absolut miraculoasă. În ele totul se împletește cu ritmul tău, pentru că îți văd sufletul. Te învăluie aerul și îți mângâie inima, te atinge ploaia și ți se unește cu pielea.
Copila avea ochii plini de lacrimi, mergea pe stradă atingând cu tălpile pământul, lăsând vântul să i se joace prin păr și soarele să o privească în ochi. Nu mai folosiți cuvintele cu jumătate de măsură, nu mai folosiți ochii cu jumătate de măsură, nu mai folosiți zâmbetul cu jumătate de măsură, nu mai iubiți cu jumătate de măsură, nu mai lăsați inima să bată cu jumătate de măsură, nu mai trăiți cu jumătate de măsură. Învățați de la vânt să vă trăiți furia, învățați de la ploaie să vă iubiți lacrimile, învățați de la soare să încălziți locul prin care vă mișcați, învățați, învățați de la iubirea adevărată să iubiți. Și nu altfel și nu mai puțin. Moment de moment, așa cum cad picăturile, așa să vă fie momentele. Preapline de prezență, preapline de iubire, preapline de viu. Să vă fie inima iscoditoare, inocentă, iubitoare și bucuroasă de bucurie pură ca a unui copil. Nu altfel și nu mai puțin. Nu mai vreau să aud cuvinte, nu mai vreau lecții despre iubire, concepte și teorii. Tot ce vreau e să te uiți în ochii mei și să îmi dai voie să văd prin ei universul din noi. E cea mai frumoasă dovadă de generozitate și iubire. Nu altfel și nu mai puțin.
