Ceea ce primesc îmi ajunge cu prisosință,
lipsit de talent, și dibăcie, doar cu sârguință,
încerc să nu aiurez.
Obișnuiam să stau de vorbă cu prieteni
care rânjesc răutăcios, care se-ncruntă,
țin la tine și-ți arăt o scrisoare la care am scris
tot timpul vieții.
Te-am cunoscut într-o vară,
ești aici, cu mine, și așteptăm o lumină
care să spulbere cu furie toate neajunsurile noastre.
„Ziua ne ascundem în debara
și desenăm corpuri
plutind deasupra grădinii“
ne folosim imaginația ca un pictor irascibil
desenăm o femeie bine realizată,
o infirmieră,
pretext pentru o povestire aproape religioasă.
Oribil, dar adevărat,
un cap de meduză, un blestem.
O plimbare frumoasă cu bicicleta.
A promis că va veni exact la ora 12:00,
nu era nicăieri. O căutam înfrigurați
să ne salveze.
Ai țipat și m-ai asurzit,
nu-i nimic, rabdă un pic, imediat ne scoatem.
Scriitori veritabili au fost și ei victimele acestui gen de iluzie.
Un plagiat, o glumă, suficient pentru demonstrație.
„Literatura bună nu se face cu sentimente“, zicea Gide,
explic în detaliu, rangul superior al sentimentului
ține de manieră și stil.
Cum aș fi putut să cred în exuberanță, fără de sentimente?
Am venit după hrană, copiii stau în cameră și au nevoie de hrană,
frica e doar o senzație, foamea e la fel de puternică.
M-ai amăgit cu un miros plăcut, m-ai scos din întuneric,
am ars toate hainele ce le-am atins vreodată, tot ce-am atins.
Am ars pielea ta de care m-am atins.
Poate că nici nu-i atât de rău.
Nu m-am mai simțit atât de liber de la ceremonia prin care am primit un nume.
Atât de uscat. Așteptăm liniștea și lumina.
Nu vă purtați nedrept cu alții. E un semn rău.
Singura forță care generează drame e nedreptatea.
Vechiul cap, încăpățânat, articulează imagini ca un turbat,
gesticulează imagini. Aș vrea să îl văd împușcat de aproape,
dacă nu ar fi fata asta cu piele alburie, dacă nu am aștepta
lumina & liniștea.
O fată cântă singură în carusel,
cântă frumos.
Ce frumos din partea noastră c-o ascultăm.
Însămânțare artificială, oamenii mușcă nada ca peștii.
Te-am privit în oglindă și m-am minunat,
soarele construia în jurul tău o aură, era excesivă,
o anomalie în comparație cu tenul meu de o paloare bolnavă.
Oscilam între iritare și fascinație,
am vorbit toată după-amiaza cu tine,
mă respingeai înadins, mă simțeam
împins la margine de aura ta,
m-am speriat că tu ești liniștea & lumina
și nu te voi putea atinge niciodată.
Dar nu erai tu.
M-am întors la realitate, asta e voia Domnului,
cu umbrele crescând de-o parte și de alta
străbat un coridor îngust.
În exterior sunt răzmerițe, eu tot merg în susul tunelului.
Dacă nu o să putem ieși de aici trebuie să ne asigurăm
că nu mai poate nimeni să intre.
Reflexii de diamant, cocaină columbiană,
furtuna din apropierea sfârșitului vieții,
tristețea vinovăției.
Povestind despre tine te dedublezi,
devii impresionat de propria stranietate,
o ficțiune prin dublare. Alteritate.
Și totuși, trupul ți se împotrivește dedublării,
pierzi ordinea, șirul ideilor, viața se construiește
din cercuri pe care le parcurgi cu pași îndrăzneți.
Ca și cum ar conta.
Privești spre capătul tunelului cu intensitate,
Cauți liniștea & lumina.
Ai fost suficient terorizat de sentimentul
profundei inutilități a lumii. O lume cimitir.
O glorificăm.
E firea ta mai sensibilă, îmi spui.
Nu pricep nimic. În lume, la televizor,
cadavrul unui copil.
Te uiți la el – liniștită.
Pornim radioul și ascultăm știrile de pe front,
Umbre, la pas, evitând implacabilul,
lacurile s-au umplut de pești morți,
fetița din povestea noastră, infirmiera,
plânge într-un colț, cu tot corpul.
Paradoxal, înțepenit și spasmodic,
aprind o țigară superlong.
Cine mai are nevoie de oxigen?
Un act de dezavuare.
Asistență oferită lui Dumnezeu
în mila lui față de tine.
Libertate & prospețime,
îmi acopăr gura cu palma.
Ne jucăm toți în groapa ta cu nisip.
Nu intenționam să mă joc cu tine,
dar nu am ce face. Esențial e consensul.
Decăderea vieții publice a început din antichitate.
Natura sentimentului, voința, patima & nedreptate
nici nu merită consemnate. Obscurantism.
Infirmiera e obosită, doarme pe prag, jumătate
de-o parte a ridicăturii podelei, jumătate de cealaltă parte.
în interior și în exterior simultan.
Au obosit-o valorile negative, discursul despre moarte,
toți cei care au populat până acum întregul pământ.
Lipsa ideilor clare. Femeia are datoria să se pregătească,
să aștepte mirele, liniștea & lumina.
Un braț este sub ea, celălalt îi este îndoit spre stânga,
pare rupt în poziția asta nefirească,
tâmpla i se sprijină de podea, genunchiul drept îndoit peste prag,
deasupra lui rochia atârnă mișcată de vânt,
mișcă praful. Fac un pas mare și trec peste ea.
Fotografie de Jaromir Typlt
