La sfârșitul săptămânii trecute am lansat sub-tema episodului trei din cel de-al nouălea sezon din concursul Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Imaginează-ți anul 2021 drept un scenariu de film. Cum arată acesta?
Concursul se încheie joi, 4 februarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de vineri, 5 februarie.
Cristi știe că nu mai poate câștiga și tura aceasta, dar nouă ne-a plăcut creația lui, așa ca am publicat-o chiar mai jos.
***
De fapt nici nu poți fi sigur dacă e noapte sau zi. Trecuse atât de mult timp încât îi era totuna. Același om, ca de fiecare dată, doar că un pic mai bătrân, privea pierdut tavanul plin de crăpături. În curând se va prăbuși, gândi el, și totul se va sfârși. Îl cuprinde aproape o bucurie, dar nu o lasă să i se vadă pe chip. La fel de impasibil ca întotdeauna. Încercă să adoarmă. Nu putu. Rămase fără să vrea cu ochii deschiși. Nimic nu se schimbă. Totul e ca o pictură înnegrită de timp din care abia dacă se mai vede ceva, ca și cum ai privi într-un acvariu gol.
Din când în când se trezește de pe rogojină. Se întinde încet, trosnindu-și oasele. Ascultă fiecare pocnitură cu interes, oricum n-are altceva mai bun de făcut. Face câțiva pași împrejurul camerei. Privește în jos aceeași geografie atât de cunoscută, fiecare scobitură în ciment, fiecare cută, cu văi transversale, podișuri deluroase, canioane în miniatură. Își desface palma și i se pare că vede același lucru, ca și cum carnea lui ar fi fost translucidă. De fapt nu știm ce gândește, de abia putem vedea ce face.
Se apleacă către vizorul ușii de fier. Atinge cu capul rugina care se sfărâmă atât de ușor. Lipește urechea, dar nu aude nimic. Nici măcar un pas, un strănut. Îi era aproape dor de timpul când se puteau auzi din când în când tușiturile altui condamnat. Măcar atunci putea fi sigur că nu e totul în zadar, că mai există o șansă. Își aminti cu amar când se așternu din nou liniștea.
Își trece mâna peste balamalele ușii. Umezeala distrusese aproape de tot metalul. Se întrebă ce anume va ceda prima dată. Fără să vrea, îl energizează acest gând, iar apoi îl înfurie, pentru că speranța e la fel de otrăvitoare ca disperarea. Auzise asta undeva, dar nu-și putea aduce exact aminte unde. Sigur nu-și amintea bine. Privește iarăși ușa atât de șubredă. În definitiv nimic nu se schimbă. Știa că după ea era un paznic, poate la fel de bătrân și de obosit ca el. Și chiar dacă va putea trece cumva de acesta, va mai urma unul, apoi un altul. Nici chiar el nu putea da ochii cu cel de-al treilea paznic.
Și așa rămase cu ochii închiși și mintea pierdută pe undeva prin constelația Lirei, până târziu în noapte, sau dis de dimineață. Nu putea ști cu exactitate. Într-un final închise ochii și se prăbuși pe rogojină. Dimprejurul lui, de pe toți pereții începu să curgă mâzgă neagră ca smoala, aceeași din coșmarurile sale. Bălti puțin împrejurul lui, acoperind încet toată pardoseala și mai apoi îl încastră pe de-a-ntregul. Deschizând vizorul și privind înăuntru, nici nu mai puteai fi sigur dacă era sau nu cineva acolo. Poate n-a fost nimeni niciodată.
***
Sursă foto cover aici.