Am (re)lansat noul sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră. Și am vrut, după o pauză cam lunguță, să știm doar ce faceți și cum sunteți la momentul citirii articolului și ascultării promo-ului de pe post.

Concursul se încheie joi, 22 octombrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de vineri, 23 octombrie.

Textul lui Cristi este unul dintre textele finaliste.

***

A câta zi la rând când mă trezeam înainte să sune ceasul? Țiuitul taciturn al serii continua cu ora albastră dinainte de zori: era țais. Nici efortul din timpul zilei nu era un somnifer mai puțin eficient, vă zic. De la task-urile așezate atât de ordonat în pontajul corporatist – de care încă nu-mi lecuisem vocabularul – la răsadurile așezate ordonat în grădină, într-o estimare în care soarele și ploaia îmi umflau brundown-ul rural.

“- Am lucrat și lucrez cu spor moderat la mulțumirea de sine și de rest. Iar pentru asta nu aveam o rețetă, când am ajuns aici. Doar un mare dor” reptam pentru publicul din mine, în fața oglinzii.

De la radioul pe baterii pe care-l plimbam pe ici colo prin curte, copie a celui din copilărie – reprodus până la gâjâitul pe frecvențe lungi ce aducea a theremină când îmi schimbam poziția, până la gazul lampant care făcea totul în camera cu pereți văluriți să joace mut. Bucăți din eul de atunci, prinse și lipite stângaci, cât să zic că mă aflu acolo.

Aerul rece năucește orice angoasă. Așa pare să funcționeze la mine. Eul se ia la harță cu natura. Și îi cam place. Se aude totul, până hăt, de sub ceață. Case care țineau în cârcă norii joși, pretenții simplificate și caractere istovite. Nu trebuie să vorbim, ne știm prin sunete slabe, cât să nu ne pierdem.

Vecinii mei aveau un câine care se aciuiase la mine. Lumina o găseam mai întâi de pe ochii lui uzi, când se gudura lipit de cizme. Și el seamănă cu Șoimul – o exagerare de nume asociată unui maidanez pitic și plin de vână, ce-l purtam cu ani în urmă pe dealuri.

Nu m-ar fi mirat ca și ei, cei duși, să apară oricând prin curte; larma și siguranța să ștanțeze odată toată nostalgia asta. Dar nu. Unele lucruri n-aveau sens, chiar și în ruperea asta de tot. Mi-au fost, au fost.

Un ceai ce nu se poate bea de fierbinte, așezat pe buturugă. Focul l-am făcut la butelie, bucătăria miroase a toamnă deja și ușa scârțâie pentru că altfel nu mi-o amintesc. Vrem simplu când totul se încâlcește, și îmbârligat când ne e prea simplu. Nimic nou, doar un necaz de-al nostru.

Nu aș fi venit aici. Îmi zicea că ar fi fost înțelept să ne fi mutat deja, să fim la adăpost. Să avem felul nostru curat, aproape de munți – da, parcă încep să se zărească nițel. Și asta nu doar să fim departe de “virus”, să muncim cu mâinile, să fie aer curat. Nu, doar că ni se năzărise complicăciunea asta de a simplifica și ne tot agățam de ea.

Uite, dacă ai știi, eu sunt zilnic aici acum. În visul ăla al nostru. Poate cândva te voi aduce, că de la tine a pornit totul, nu? Cred că certurile noastre ar pune ceva lemne pe foc, nu numai la figurat. Să te văd cu mâinile în șold, dând indicații ce și cum, e poate ce lipsește cel mai mult.

Oricum, “dincolo” nu prea mai e. Nu mă trezesc înainte să sune ceasul. Nu tai lemne, nu privesc negura cum se agită printre culmi. E o liniște bolnăvicioasă de unde vin. De unde tu nu ai plecat, când te-ai dus. Nici măcar frica nu mă mișcă. Iar speranța a rămas o agățare de ăst virtual altfel.

Nu mai fac diferența și asta nu mă tulbură. Alerg între dincolo și aici, doar supraviețuind. Ca moment, s-a rupt atunci când testul ne-a arătat că eu am gena-de-aur și tu nu. Eu, mediocrul ipohondru, pe lângă tine, cea energică și fără de probleme. Eu care eram obositor de sumbru și înainte, spre datul tău al ochilor peste cap în timp ce râdeai. Zic iar că Dumnezeu are umorul lui indiferent.

Simularea începe cu același politicos și insipid interes, cu mici variațiuni de formulare. Azi cu “Ce mai faceți? Și cum vă simțiți la momentul citirii acestui text?”. Calibrare peste calibrare, antrenare de modele și terapie sub formă de joc.

Doar du-mă, nene, în locul ăla, nu mai sonda atâta. Mă simt extraordinar.

***

Poză cover: HikersBay