La începutul săptămânii am lansat cea de-a patra temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Care este pentru tine gustul copilăriei? Și v-am încurajat să ne trimiteți și rețeta, acolo unde este cazul.

Concursul se încheie duminică, 3 iunie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 4 iunie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Mai jos este unul dintre textele finaliste.

***

Acum, la 40 de ani, gustul copilăriei pentru mine nu este neapărat legat de bucătarie, de zacusca bunicii sau de “ciunga” cincin, tipitip, gumela sau de cocoșelul de zahăr ars pe care se “pișau țigăncile”…!

Și nici de savoarea creveților tip chips la ceaun sau de înghețata Polar… Și nici de felia de pâine luată pe cartelă, tinciuită cu margarină sau cu unt, presarată cu sare grunjoasă… Nici de chiftelele cu orez ce îmi erau îndesate în gură, de fratele mai mare, printre gratiile țarcului în care meditam încă de la 3 ani… Nu s-a inventat încă steaua Michelin pentru cheful apt să redea rețeta gustului copilăriei mele, sau poate că există… voi să judecați!

Acestea fiind spuse, m-am gândit saă vă împărtășesc o jumătate de rețetă, restul ar trebui să aparțină fiecăruia dintre voi…

Eram la Brasov, prin  ‘84 și aveam șapte ani. Pe strada Aurora, unde obișnuiam să ardem furnici cu lupa, băteam într-o zi toridă de vară o minge ușoară de optișpe lei împreună cu frate-miu și câțiva prieteni din bloc. Atunci am descoperit gustul berii… say what??!!… da frate, gustul berii!!!

Era dupa un congres de partid parcă, patruzeci de grade afară, iar doi domni la costum (secretari de stat – am aflat ulterior după mulți ani), în stare avansată de ebrietate, adică morți, cu câte o bere la kil în brațe, au venit spre noi și ne-au oferit cu vorbe gingașe câte o dușcă de bere rece… parcă poftesc și acum… iar noi, copii încinși de la miuță, am zis că nu-i bai!

De la etajul opt însă, se auzea un răget disperat de mamă care țipa la un anume Mircea să coboare imediat, că niște bețivi dau de băut și omoară copiii!!!

El, Mircea, locotenent în armata română (detașamentul kung-fu) la vremea aceea, a coborât de la etajul opt pe scări, într-un timp de cartea recordului, a rezolvat problema într-un mod exemplar, aruncând bețivanii în curtea vecinilor și, spre surprinderea noastră, a copiilor, în loc să urle la noi, a venit tremurând și ne-a luat în brațe, pe rând, pe toți. Ne-a întrebat pe fiecare în parte dacă suntem bine?!

Însă gustul pe care l-am simțit și îl resimt până în ziua de azi nu este cel al gurii de bere, ci al lacrimilor lui Mircea, care, lipit cu fața lui de obrajii mei și ai fratelui meu, încerca cu disperare să ne șteargă la gură de spurcăciunea atingerii acelei sticle de bere… acum el nu mai este decât praf de stele, însă gustul acelor lacrimi a rămas…

Îmi pare rău că rețeta gustului copilăriei mele nu se pretează a fi gătită la cuptor în mansarda Guerrilla, însă sper că veți savura povestea…

Și de la el am învățat să fac cel mai bun sos de măsline cu praz și limbă de vițel “ever”… rețeta în privat 🙂

Și când mă mai înec cu lacrimile mele, îmi amintesc de el, de eroul meu. Și nu doar din acest motiv am pus Mircea în certificatul de naștere al fiului meu. Este tatăl meu, tatăl copilăriei mele.

Să nu uitați, copii, să puneți în pirostriile vieții, din când în când, și câte o lacrimă din copilărie. Restul rețetei e la voi!

V-am pupat!