Prin 1981 am primit cadou o rachetă de tenis. Din lemn lăcuit. Nu era Reghin așa cum văzusem una prin vitrina unui magazin din Brăila, era Pioneer – Made în China, străină cum ar veni. În 1981 aveam 6 ani și locuiam împreună cu familia mea în Carcaliu, pe malul drept al Dunării, localitate în care singurele sporturi practicate vreodată erau canotajul, fotbalul și boxul. Aveam un văr campion la box, doi vecini în lotul național de juniori  și unul în lotul de seniori la canoe. Racheta de tenis părea un instrument dintr-o cu totul altă lume, o arcuire elegantă de lemn lucios cu o plasa de plastic la mijloc,  protejata de o husa neagră de vinilin pe care brandul era scris cu alb, așa cum la Reghin nu exista. Ciudatul obiect era de-a dreptul fascinant pentru în copil de 6 ani, era o uriașă bomboană din străinătate cu etichete colorate (negru, roșu și albastru marin), o bomboana cum nu mai văzusem vreodată și pe care nu știam cum să o mănânc. Paleta, că așa i te adresai pe vremea aia, nu avea niciun fel de instrucțiuni de folosire. Doar doua mingi pufoase și albe. Nu venea cu nici un ghid, cu nici o instrucțiune sau indicație. Inutil să vă spun că asta se întâmpla cu aproape trei decenii înaintea inventării tutorialelor de pe YouTube. Practic singurul device pe care puteai să vezi ceva (dacă aveai curent) era un televizor alb-negru cu butoane argintii, în cazul meu un Snagov două sute și ceva.  Programul TV avea doua – trei ore iar tenisul nu se afla printre subiectele importante. Așadar, m-am uitat lung la minunea lucioasă,  am încercat să lovesc instinctiv mingea , dar totul părea foarte complicat.  După lungi cercetări am găsit în ziarul local, Delta, o poza cu Ilie Năstase la serviciu . Pe vremea aia majoritatea pozelor erau de la serviciu,  probabil părea mai spectaculos și mai ușor de anticipat momentul. După ce am studiat poza din diverse unghiuri am ajuns la concluzia că mingea se lovește de sus. Și așa a început lunga pregătire a nerealizări mele ca tenismen. Trăiam în curtea școlii. Tatăl meu era directorul instituției iar casa noastră avea o curte ce dădea direct în curtea școlii ce era  alcătuită dintr-un teren de fotbal un  bazin mare de apă și doi stâlpi ce cândva fuseseră parte dintr-un fileu de volei. Una dintre anexele școlii avea un calcan mare, văruit corespunzător, calcan ce avea să devină pentru următorii ani dușmanul meu de antrenament. Loveam mingea de sus cu putere iar aceasta se întorcea cu aceeași putere către mine într-un unghi de cele mai multe ori incomod. Cu cât se întorcea mai puternic cu atât o loveam mai tare. În primul an nu reușeam mai mult de două lovituri. Apoi de la an la an se mai adăugau una- două. Cert e ca prin ‘85 aveam un schimb de 6-7 mingi cu peretele după care eu cădeam lat iar el mai adăuga, pe varul reînnoit în fiecare primăvară, încă câteva pete. Între mine și peretele văruit a exista o dușmănie fără asemănare, eu îl loveam cât puteam de tare iar el îmi răspundea pe măsură. Singura diferență între noi era că el nu urla. Prin clasa a șasea deja mă cam săturasem să fiu tenismen și mi se părea mai distractiv să folosesc racheta chinezească pe post de chitară atunci când pe celebrul magnetofon Maiak îi venea rândul unei piese rock. Mă rog, anii au trecut și pe la treizeci și doi de ani m-am gândit să mă reapuc de tenis. Mi-am luat o rachetă Wilson și un antrenor. Prima oară când am lovit mingea, verde-fluorescentă de data aceasta, am lovit-o ca în copilărie: tare și cu nerv. Direct în fileu. „Încet, tată, încet dai, încet se întoarce”. Astea au fost vorbele antrenorului ce mi-au luminat aproape treizeci de ani de întuneric în ale tenisului. Atât de simplu. Dacă vrei să înveți trebuie să dai încet. Peretele ală nu era adversarul meu, era doar un partener de antrenament, la fel de neștiutor ca mine. Acu vreo câțiva ani citeam memoriile unui celebru tenismen neamț care povestea că pe la 7 ani bătea mingea într-un perete și s-a întâmplat să treacă un antrenor de tenis care l-a chemat în weekend, la școala lui de tenis, să învețe câte ceva. Primul teren de tenis în perioada în care eu loveam mingea de perete ăla afurisit se afla probabil la vreo 70 de kilometrii de Carcaliu sau la 30 și o trecere cu bacul peste Dunăre. Probabilitatea ca un antrenor de tenis să treacă prin curtea școlii noastre era aceeași ca un satelit iugoslav să ajungă pe orbita pământului. Totuși, dacă un antrenor ar fi trecut, pierdut fiind la un concurs de orientare turistică, și văzând cum mă chinuiam să dau o gaură în anexa școlii mi-ar fi spus: „Încet, tată, încet dai, încet se întoarce”,  cine știe pe unde scriam azi. Sau poate nu, mai degrabă nu. Nici nu contează de altfel, contează că o greșeală din neștiință poate fi corectată în copilărie cu un simplu sfat autorizat. Mai departe fiecare se descurcă cum poate dar, cel puțin, nu mai are scuza neinformării.

Și uite așa ajungem la subiectul pentru care m-am apucat să scriu acest articolaș într-o zi de luni într-un aeroport. În 2021 copii noștri sunt educați în școala românească plurivalent. Învață să scrie, să citească, să cânte, să se roage, să vorbească limbi străine, să facă sex protejat, să traverseze pe verde, să voteze, să facă sport, să scrie un e-mail, să înțeleagă care e treaba cu fiscalitatea, să respecte minoritățile etnice și sexuale, etc. În 2021 în școala românească singura educație legată de nutriție este (dacă mai este) programul cornuleț și lapte. Milioane de copii sunt educați să fie buni europeni dar nimeni nu se uită în pachetul de prânz pe care îl are fiecare în ghiozdan. Nu le spune nimeni că shaorma aia pe care le-o dă tati sâmbăta după parc sau petrecerile cu hamburgeri de la Mac de ziua colegei de clasă nu sunt ce ar trebui sa fie pentru sănătatea lor fizică. Nu e treaba Doamnei de chimie sau a Domnului de religie să le povestească copiilor că mai cool decât să bei Red Bull în pauza mare este să ai un ficat sănătos, pe care dacă vrei să-l distrugi mai târziu, când ești matur, cu alte prostii, nu vei putea spune că nu ai știut. Toți puștanii știu cum poți avea story-ul perfect pe Insta sau care e profilul cel mai bun pentru un  selfie-ul  dar nici unul nu îți poate spune de unde vin proteinele, vitaminele sau ce treabă au aminoacizii în existența noastră. Sau dacă știu, știu de acasă unde au avut un părinte antrenor care să le spună. Din păcate nu toți părinții știu nutriție așa cum nu toți știu tenis. Majoritatea părinților de azi vin din copilăria lui nu-i, n-avem și au crescut mari în anii ‘90 cu pui american și Tec. Poate că uneori un manual de nutriție infantilă ar ajuta la fel de mult ca unul de educație civică. E vorba de sănătate,  pe termen lung, sănătatea unor întregi generații de copii învățați să citească online dar neînvățați să citească offline o amărâtă de etichetă. Pe de altă parte nu am cum să nu observ că la capitolul literatură se studiază încă Baltagul în timp ce numărul scriitorilor români contemporani în bibliografia obligatorie este la fel de mare ca numărul caloriilor dintr-un Tic-tac. Dar asta e o altă poveste. Între timp milioane de tineri dau tare la peretele viitorului lor cu croissante umplute cu cremă de șampanie, cola cu aromă de cireși înfloriți, pateuri cu brânză gen sau cerculețe cu aromă de pizza. Și nu trece nimeni pe stradă să le spună: „Încet, tată, încet dai, încet se întoarce”.