Prin 2011, într-o discuție, am auzit un titlu care mi-a plăcut atât de mult încât am făcut tot posibilul să dau de romanul care-l purta. Despre „Metafizica tuburilor” este vorba, și acesta a însemnat doar începutul a două săptămâni de căutări și citit alte romane ale lui Amélie Nothomb. Când am descoperit-o pe Amélie, ea avea deja nouăsprezece romane traduse la noi. Nu-s puține deloc, sunt de acord cu dumneavoastră. N-au fost nici așa ușor de găsit. Am tot făcut plimbări între librărie și biblioteca județeană din orașul de provincie de unde vă și salut acum. Recunosc și gândul pe care l-am avut legat de numărul generos de romane semnate de această scriitoare belgiană, adică acela că trebuie să fie ceva legat de vreo rețetă de marketing, dar nu m-a împiedicat nimic să tai câte un titlu de pe lista mea cu nouăsprezece romane pe măsură ce le citeam. Firește că a urmat și căutarea de date biografice ale acestui autor, care trăiește în rândul celor cu spor de scris sau, mai bine zis, cu scris compulsiv, asta ca să folosesc un termen mai din zilele noastre guvernate de termeni „psiho”.
O copilărie și o adolescență exotice pot face bine la c.v., ar spune un cârcotaș, dar tocmai aici se găsește miezul și maiaua stării de agregare a romanelor sale. Destinul său, ca o enumerare de țări și adrese schimbate datorită misiunilor diplomatice ale tatălui său, seamănă cumva cu cel al Aglajei Veteranyi, al acelei copilării trăite printre rulotele unei trupe de circari. Nu întâmplător le-am alăturat numele aici. Au ceva comun, dar nu merg mai departe cu aceasta.
Amélie Nothomb este o senzație, nu „de senzație”, este senzația evantaiului deschis al unei cozi de păun, pentru că scrie despre sentimente, resentimente, cu toate consecințele acestor trăiri. Se ajunge și la crime, un exemplu ar fi „Dicționarul Robert de nume proprii”. Iată, cum să nu-ți placă faptul că i-a venit ideea să pună un personaj să își omoare autorul? Și ce frumos o face! Autorul scrie cum personajul plănuiește să omoare autorul, e o succesiune de imagini oglindă în oglindă, da.
Dacă e să răspund la întrebarea din titlu, și mie mi-a fost dor de Amélie Nothomb. A fost o mare bucurie să o reîntâlnesc cu romanul său, „Lovește-ți inima!”, apărut de curând la editura Trei. După titlu, ar fi un pic straniu să nu te gândești că este vorba despre iubire-neiubire… Este un roman de trecere de la ceva la altceva al autoarei. Cred. Se citește ca o inspirație-expirație, cu fraze scurte, cu dialog scurt. Și iar mă cotropește sinceritatea adăugând că aș fi vrut un pic mai mult după atâta așteptare. Dar nu-i nimic, nu? Amélie e Amélie.
Lovește-ți inima!
Amélie Nothomb
Editura Trei, 2018
Traducere Claudiu Constantinescu