„Fetița cu chibrituri“, bine cunoscutul basm scris de Hans Christian Andersen, ar putea ascunde o idee înșelătoare: aceea că fetița avea la ea genul de chibrituri pe care astăzi le vedem peste tot. Dacă așa stau lucrurile, cred că e momentul pentru o scurtă călătorie în timp, ca să putem cunoaște istoria obiectului.

Deși pare greu de crezut, până în secolul al XIX-lea singurele mijloace de aprindere a focului erau scânteile produse de un amnar și o cremene sau mult mai vechiul procedeu de frecare rapidă și îndelungată a doua lemne uscate. În forma lor incipientă, primele chibrituri, cele chimice, apar în jurul anului 1805 în Anglia (exact în anul în care se năștea și celebrul autor de povești). Capetele bețișoarelor erau înmuiate în topitură de sulf, apoi acoperite cu un amestec de zahăr și clorat de potasiu. Când trebuia aprins, lemnul era băgat într-o sticluță și se atingea de o bucată de azbest îmbibată în acid sulfuric. Complicat, nu? Aceste chibrituri au început să fie produse pe scară industrială în anul 1812. Cu toate că ofereau o alternativă la aprinderea focului, prezentau două inconveniente serioase: posesia la purtător a unei sticle cu acid sulfuric și un serios pericol de explozie. Reprezentând totuși un progres, aceste chibrituri au fost fabricate până pe la 1845 (anul apariției povestirii).

Mai apoi, chimistul John Walker (tot din Anglia) a inventat „luminile de frecare“ în 1827. Prin procedeul său (pe care nu l-a brevetat), capetele chibriturilor erau înmuiate într-un amestec de sulfură de stibiu, clorat de potasiu și cauciuc natural. Aprinderea se făcea prin frecare de o hârtie abrazivă. John Walker și-a prezentat invenția la 7 aprilie 1827 într-o cutie care avea aplicată pe ea o etichetă. Este prima etichetă apărută pe vreo cutie de chibrituri. Acest amănunt este important, pentru că persoana care colecționează cutii de chibrituri se numeste „filumenist”. Cuvântul îmbină un element de origine greacă cu unul de origine latină. Semnificația ar fi „iubitor de lumină“, dar aici se referă la lumina adusă de informația de pe cutia de chibrituri.

Totuși, problema chibritului cu utilizare comodă era încă nerezolvată. Nu se puteau produce chibrituri cu fosfor roșu (mai stabil și nu atât de toxic precum cel alb), deoarece, la atingerea acestuia de cloratul de potasiu, se producea explozia celui din urmă. Chimistul Bottcher a avut ideea simplă de a aplica cloratul de potasiu pe bățul de chibrit, iar fosforul pe cutie. Și astfel s-a născut „chibritul de siguranță“. Chiar și astăzi producția de chibrituri se bazează pe rețeta lui Bottcher din anul 1848. Pe lângă „chibriturile de siguranță“ (safety matches), în lume se mai produc și „chibriturile cu aprindere oriunde“ (strike anywhere matches). Compoziția chimică a gămăliei acestor chibrituri este un amalgam între cele două paste – cea din gămălie și cea de pe cutie – pentru a se realiza aprinderea prin frecare de orice suprafață.

Să revenim la titlul acestui material: cel mai probabil fetița din basmul scris de Hans Christian Andersen avea în mână produsul chimistului John Walker. Asta, dacă vrem să ne gândim la siguranța ei. Dacă ar fi să mergem pe logica alăturărilor istorice, am avea dovezi circumstanțiale mari, care arată că fetița avea la ea și o sticluță cu acid sulfuric.

Credit FOTO: cutiile de chibrituri / BBC History, imaginea de basm / disney.wiky, din filmul apărut în 2006.