De cele mai multe ori viața e în felul următor: înveți 16-20 de ani ca să ajungi să ai un job bun, după care încerci să ții pasul cu vremurile și mai înveți când e câte ceva de învățat. Cam așa, nu? Bine, asta în general. Pentru că există și cazurile speciale în care la un moment dat se produce scurtcircuitul care te face să vezi lucrurile care chiar contează în viața ta. Și atunci îți dai seama cât de mult te incomodează job-ul. Din cauza lui trebuie să-ți pui pauză planurilor. Cel puțin în viața asta. Și trece timpul. Rămân doar regretele.

Nu și în cazul Silviei și al lui Vlad. La 35 de ani, Silvia, după ce a lucrat în multinațională în România și în Marea Britanie, a pus ceva bani deoparte, a pus și Vlad tot cât ea deoparte și, împreună, vor pleca în călătoria vieții lor. Pentru că ei sunt cele mai importante persoane din viața lor.

Au plănuit să plece pe biciclete din România până în China, în mare parte pe Drumul Mătăsii. Vor trece prin 11 țări și au foarte clar în minte și în suflet ce vor face în fiecare țară prin care vor trece. Pe 14 aprilie 2018 pornesc din parcul Alexandru Ioan Cuza din București ( IOR ), chiar de la statuie, la ora 10. Îi așteaptă o călătorie de 16.000 de kilometri. Doar dus. Estimează că vor ajunge în China în orașul Xian, altădată punctul de plecare pe Drumul Mătăsii, cândva în decembrie. Anul acesta.

De întors vor să se întoarcă tot pe biciclete, dar pe alt traseu. Poate prin Australia. Și mai au în plan să vadă Americile. Tot pe bicicletă. Aventura lor poate fi urmărită aici.

Deocamdată abia așteaptă să ajungă în Cappadocia să se plimbe cu baloanele cu aer cald. Și abia așteaptă ca după aceea să vadă Iranul. După care sunt curioși cum le va fi pe Autostrada Pamir. Se vor abate din drum ca să treacă prin Mongolia. Vor neapărat să treacă prin deșertul Gobi. Ce să mai?! Niște enervanți iresponsabili fără serviciu. Îi invidiez din toată inima. Dar pozitiv. Acum vă las. Trebuie să mă întorc la muncă. Bine că weekend-ul ăsta mi-am amenajat biroul pe o poteca dintr-o pădure de lângă Bistrița. Nu știu cum supraviețuiam altfel acestei povești.

Chiar așa: voi cum…? Scuze că v-am adus iar aminte că trebuie doar să munciți toată viața.