Cuvintele din interiorul ei se transformau, zilnic, moment de moment, secundă de secundă. Prindeau viață și emiteau lumină. Cineva o împingea de la spate cu o grabă pe care nu o mai simțise până acum. Nu mai era timp. Pentru ce, întreba copila cu ochii mari. Nu mai e vreme. Trebuie să ne grăbim.
Cine e acolo?
Soarele, așa cum se așeza acum pe pielea ei, era nou, altfel și tot el. Se întâmplase în doar câteva momente. Nu mai exista timp și nu mai existau ore. Erau momente în care totul căpăta alt sens. Simțurile ți se trezesc și începi să vezi și să auzi ceea ce până acum nu ai putut, nu ai văzut, nu ai auzit. Se întâmplă în câteva fracțiuni de secundă și totul e nou. Culorile sunt altele, sunetele sunt altele, viața e altfel. E doar un mod de a privi către lume ceea ce ne ține prizonieri, îi povestea fetița furnicii, ce îi invadase casa, deloc interesată de poveștile ei. Doar o diluare a ceea ce ai știut va permite adevărului să coboare în tine. Diluarea vine din curățenie și mai vine din profunda înțelegere a suferinței. Oricare ar fi ea. Ori de câte ori simți frică, ridici ochii către cer și cauți ceea ce va ridica în tine bucuria pură. E ca o reamintire a ceea ce ești. Alchimie pură. Ar fi vrut să le vorbească plantelor. Să le audă poveștile, să le audă ce își spun. Ar fi vrut să audă șoaptele pământului. Secretul e, fată dragă, se auzi o voce suavă, că tu auzi tot. Copila își întoarse privirea. Inima începu să-i bată cu putere mai să-i iasă din piept. Da, da, cu tine vorbesc. Tu poți să ne auzi doar că ai uitat. Tot ceea ce ne înconjoară este o grădină infinită de legături între noi, între tot ce se vede și tot ce e invizibil. Cuvintele noastre ne sunt liane, gândurile la fel, plutim pe ele, ne cățărâm, alunecăm, cădem, râdem, ne lovim, iubim, suferim, acuzăm, urâm, invidiem, rănim iar noi nici măcar nu știm toate astea. Pentru că nu se văd. Pentru că sunt impulsuri firave într-o lume atât de gălăgioasă. Călătorim pe trasee invizibile, de la unul la celălalt ca să învățăm despre iubirea pură. Suntem purtați de la unul la altul în întâlniri miraculoase ca să învățăm iubirea. Pentu că tot ce leagă această infinită grădină este doar ea. Iubirea. Ce e iubirea? Este apa care udă florile și pâmântul din care cresc rădăcinile. Este forța cu care ele se caută pe pâmânt pentru a ne putea uni în cerurile universului. Este ceea ce ne curge prin vene și curăță tot ce îi stă în cale. Este ceea ce sfâșie carnea de durere pentru a lăsa lumina să intre. Este ceea ce arde tot în cale pentru a face pâmântul roditor. Este blândețea cu care ești mângâiat atunci când doare mai tare, cu forța celui ce știe că plânsul tău are un scop despre care nu ai aflat încă sau doar ai uitat. O vezi în ochii unui om ce îți iubește sufletul dincolo de orice, pentru că nu are cum să privească decât înspre suflet. O simți în bucuria vieții ce îți cântă prin frunze, flori, prin vânt și prin ploaie necontenit, adevărul.
