Luna este frumoasă. Oamenii iubesc luna. Luna poate fi plină și poate fi nouă. Luna nouă seamănă cu o seceră și ne poate aminti de comunism. Luna plină ne poate duce cu gândul la o pâine, la Japonia, la roată și mai puțin la comunism. Dacă n-ar exista luna, lumea ar arăta altfel. Nu doar din punct de vedere tehnic (fiindcă se spune că luna asigură o rotație stabilă a pământului în jurul axei sale), dar și din punct de vedere emoțional. Dacă luna n-ar exista, cuplurile ar fi mai pragmatice, bărbații ar băga mai puțină vrăjeală, femeile ar crede și mai puțin în vrăjeală, discuțiile ar fi mai seci, mai reci, mai materialiste, chiar dacă un materialism mai pronunțat ca astăzi e greu de imaginat.
Poftim un exemplu: Un el și o ea, undeva la munte, seara târziu, au povestit cât au povestit și s-a instalat pauza aia. El încă n-are curaj să se apropie de ea prea tare, ea e pe de-o parte pentru, dar pe de altă parte tensionată, iar sus, hop, iese luna de după nori. Rotundă, frumoasă, plină. Nu amintește deloc de comunism, ca luna nouă. Ei bine, cei doi se mai relaxează, luna are un efect extraordinar, hipnotizează și, desigur, relaxează. Astfel că pauza este automat umplută de contemplație, e firesc să n-ai cuvinte când te uiți la o lună plină, alături de persoana pe care încă n-ai atins-o, dar urmează. Și cine (sau ce) dacă nu luna va înlesni operațiunea asta. Bineînțeles. Cu siguranță, n-am fi astăzi 8 sau câte miliarde suntem, dacă nu exista luna. Maxim dacă ajungeam la un 4 miliarde, am făcut și niște calcule.
Dar să ne întoarcem la cuplul nostru. Deci, când s-a instalat tăcerea și iese luna, e nemaipomenit. Luna îl salvează pe tip, ea nu va mai crede că el e puțin la minte sau poate prea timid. Fiindcă luna le va capta atenția și, în cele din urmă, ea probabil va exclama. Super! (Pe la 1890 ar fi exclamat: Ah, ce minunăție!) Sau, a doua variantă, ei se uită împreună la lună, cu respirația-ntretăiată. El glisează ușor, aproape insesizabil spre ea, îi atinge umărul cu mâna (în aceste momente, chiar și mâna unui tractorist seamănă cu mâna unui pianist). Ea își mușcă buza, iar el, cu ochii spre lună desigur, începe: Știi, mă gândeam că totul este… nu știu. Apoi își dă seama că-i patetic și pufnește în râs. Ea își întoarce privirea spre el și-l întreabă: De ce râzi? Și iată cei doi se trezesc nas în nas, el ezită pentru o milionime de secundă. Iar din spate se aude: Pup-o, băăă…! Luna se ascunde după nori.
