Țuică, rachiu, palincă, horincă, holercă, șliboviță… și din ce rămâne magiun, dulceață, gem, peltea, compot, chisăliță. Nu mai vorbesc de prune uscate, afumate sau murate. Iar dacă pomul s-a uscat, lemnul e numai bun de afumat carnea, slana, brânza.

Existau multe fructe în palmaresul lui Dumnezeu când a pus lumea la randat, ar fi putut fi mango, rodie, ananas, cocona, durian, mangustan, jabuticaba, pitaya, licia, dar din motive total obiective a fost să fie pruna. Nu că ne-am plânge, dar se putea inventa un copac mai frumos, ceva falnic sub care să te poți adăposti în zilele toride, un copac în care să-ți poți construi o casă sau unul care să aducă a chiparos, să-ți mângâie orgoliu național. N-a fost să fie, ne-am procopsit cu un copac semi-pitic, plin de crengi țepoase, în care nici măcar nu te poți urca fiindcă fie te zgârii, fie se rupe. Nici pe foc nu poți să-l bagi că n-are mare aport caloric. Așadar, am fost nevoiți să ne descurcăm cu ce ni s-a dat, și zic eu că a ieșit ceva peste așteptări. Adică uitați-vă la greci, li s-a dat portocala și fac suc, și gem și-atât. Italienilor le-a picat lămâia – limoncello, înghețată, bomboane , o crostata și cam atât. Nici nu are rost să mai pomenim de țările cărora le-a picat banana… nimic, băi, da’ nimic. De asta zic că noi am scos din prună cam același lucru pe care l-a scos Einstein din fizică. Văzută din cosmos, România e plină de alambicuri așa cum e Albania de buncăre, Irakul de sonde și America de arme de foc. În spatele fiecărei curți stă ascuns sub câte un șopron, acoperit cu un banner rămas dintr-o campanie la Connex, satelitul românesc: alambicul – coclit dar plin încă de viață, cu îmbinările zdruncinate de chinurile facerii și acoperite parțial de cocă uscată pusă acolo ca să nu răsufle. Sublimă invenție, desăvârșită cu un ciocan bont în colbul fin al unei margini de sat de către un țigan bătrân, chinuit de dureri de șale și de gândul că mai are trei fiice de măritat. Alambicul, distilatorul, creatorul de țuici are în familia tradițională un rol la fel de important, pe scară ierarhică, ca soacra – mereu stârnește scandaluri în cuplu, dar pe de altă parte n-ai cum să te descurci fără el cu atâția copii și griji pe cap. Are momentul lui, momentul când scos la iveală și curățat de găinați, umplut cu prune fermentate, va fi pus pe foc și va începe să verse din el poemul cel mai pur, oda bucuriei carpatine. E momentul său de glorie, în care este centrul universului rural, înconjurat de toți bărbații de prin vecini ce stau cu ochii cât cepele ațintiți către un minuscul orificiu, o canea de cupru prin care, precum apa în savană, are să vie izbăvirea. Hai bă, că începe să curgă…. las-o puțin, las-o să vină fruntea…

Tot acest ritual masculin are în el o latură profundă, ancestrală, la fel ca vânătoarea, descoperirea de noi teritorii sau uitatul după femei. E ceva ce-i unește, îi coagulează pe bărbați în jurul unui ideal, al unei utopii, ceva inexplicabil și înălțător, mai presus de politică, de fotbal sau de statul degeaba. Ani de zile de prigonire a alambicurilor au făcut din acestea un fel de obiecte sacre. Înainte de Revoluție era interzis să ai unul, nici în ziua de azi nu știu exact care este statutul lor… oricum e incert.

Aveam patru ani, nu mai mult, când am împăturit în creierul meu de om prima amintire legată de țuică. La bunici, undeva în mijlocul Olteniei, într-un sat ce azi abia că mai există, m-am trezit cu noaptea în cap, luat pe sus de bunicu’ cu afirmația extrem de serioasă “Hai că mergem la cazan”. Pe vremea aia, singurul mod legal de a face țuică era să mergi la cazanul comunal unde, din ce produceai, lăsai și Statului o parte. Și Statul trebuia să bea. Bunicul avea un car plin cu butoaie, tras de doi boi imenși, sau poate că mi se păreau mie imenși, elefanții prin partea locului erau rari. Oricum, acei doi boi au fost singurii din viața mea pe care i-am apreciat. Erau superbi, niște animale aproape mitologice, cu coarne strâmbe și ochi cât strachina, așa cum azi nu mai există decât prin tablourile lui Năstase. Am ajuns la cazan înainte de răsăritul soarelui, că atunci aveam rând, și știu că m-a izbit direct în plex mirosul greu de fum înecăcios și borhot, o combinație pe lângă care brânzeturile puturoase din Corsica par apă de colonie. N-am înțeles mare lucru din procesul de fabricație, dar am rămas până azi cu ideea că uneori, pentru a obține ceva bun, trebuie să suporți o grămadă de rahaturi. N-am gustat din țuica bunicului până pe la vreo 11 ani, când a hotărât că e în regulă să beau jumătate de dop înainte de a mânca pepene roșu, lubeniță, ca să nu mai mă țin de burtă o zi întreagă.

De atunci îmi place țuica. Colecționez, gust, mă bucur de ea. Am descoperit în timp că majoritatea oamenilor care m-au inspirat sau pe care îi respect au, la rândul lor, un apetit special pentru licoarea de prune, drept pentru care am început să o consider un soi de băutură intelectuală. Un amic avea o cârciumă foarte bună, cosmopolită, un fel de pistă de încercare pentru tot felul de pionierate gastronomice. Lista de vinuri era pe măsură, atmosfera de vis. Peste toate astea avea ascunsă, pentru prieteni, mereu, o sticlă de țuică, producție proprie, în congelator. Aproape nimic nu se compara cu paharul de țuică la -10 grade, dozat cu o chibzuință specifică îndeosebi caviarului sau trufelor albe.

Mereu există câte cineva care, musafir fiindu-i, îți va spune “Am o țuică…”, după care va curge povestea acesteia, pentru că fiecare are o poveste în parte, ce merită și trebuie ascultată – de unde vin prunele, dacă sunt târzii sau timpurii, dacă sunt vâlcene, dâmbovițene, pescăruș sau grase, dacă lichidul a fost ținut în butoi de dud sau de stejar, cât a fost ținut, câte distilări a avut, etc, etc, etc.

Acestea fiind spuse, nu am cum să nu mă mir de dedicația incredibilă a neamului nostru pentru vânata poamă din urâtul copac. Cum a putut ea capitaliza atenția și inventivitatea națională atâta amar de vreme, cum a știut ea ieși în față deși nu o recomanda nimic (dacă nu știați și corcodușa e o specie de prună… dar mai fără noroc)…

Stau, deci, și mă întreb,  dacă atunci când viața ne-a dat prune am știut să facem țuică, de ce când viața ne dă și alte lucruri nu prea știm cum să procedăm cu ele. Spre exemplu, acum 29 de ani, viața ne-a dat șansa de a avea fiecare un vot pe care se pare că n-am reușit deloc să-l distilăm.  În soarele destul de zgârcit al verii, pe dealuri, prin curți, prin capete de parcare, prunele se coc răbdătoare și pline de încredere în puterea lor. Sunt doar niște biete gogoloaie zemoase care însă, în scurt timp, vor deveni prilej de povești și discuții fără sfârșit.