La începutul săptămânii am lansat cea de-a treia temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ce ar scrie pe prima pagina a autobiografiei tale?
Concursul se încheie duminică, 27 ianuarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 28 ianuarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
Este foarte posibil ca autobiografia subsemnatei sa semene cu un manifest de regret al cuiva ce-si ia la revedere de la ceva. Ceea ce este interesant este ca este posibil sa fie un la revedere transmis unei jumatati de secol. Mi-am propus ca cea de-a doua jumatate de secol a vietii mele sa se inscrie pe o cu totul alta traiectorie – cea a curajului, a asumarilor si a increderii tot mai mari in mine insami.
Intrebarea pe care mi-am repetat-o de nenumarate ori in ultimii ani (nu, nu din totdeauna, cum s-ar crede), a fost aceea referitoare la menirea, rostul, scopul sau cum Dumnezeu (da, sunt ortodoxa) or mai numi-o unii… ca sa nu lungesc vorba, m-am intrebat ce caut eu aici, care este rostul meu, care este rolul meu pe aceste taramuri… Nu am reusit sa imi raspund inca si, de aceea, ma gandesc fie am trecut pe langa el, fie ca e inca prea devreme si nu a venit vremea sa il cunosc, fie ca e posibil sa fie ceva legat de fiul meu de 10 ani, care, cine stie, poate va schimba lumea, o va salva sau… ceva de genul.
M-am nascut in ziua de Dragobete a anului de gratie in care, datorita (sau din cauza) marelui conducator impuscat in 89, care a hotarat dupa o profunda sfatuire a neuronilor sai, ca este nevoie de mult mai multa carne de tun, respectiv de cresterea natalitatii: 1968, la Bucuresti. Nu, nu ma laud ca m-am nascut in micul Paris, nici nu imi este rusine cu locatia, flirtez mai repede cu sentimentul de… indiferenta.
Faptul ca m-am nascut in generatia „decreteilor” a facut sa am pe cine invinovati ca nu mi-am putut realiza visul. Mi-am dorit sa devin medic chirurg insa, dat fiind faptul ca Liceul Sanitar a atras multi candidati pe loc, am picat cu brio. Am picat nu pentru ca am luat o nota mediocra la matematica alaturi de nota 9 la limba romana, nota cu care m-am laudat in zadar. Am acest defect, recunosc, de a gasi intotdeauna un vinovat pentru nereusitele proprii. Si, daca ar fi sa mai gasesc si alti vinovati probabil ca mi-ar reusi pe deplin, dar ma stapanesc, este o autobiografie, ce Doamne iarta-ma!
Asadar, am absolvit un liceu industrial (o perioada incetosata si neinsemnata a memoriei mele) dupa care, oarecum de nevoie, Academia de Studii Economice, din pricina ca franceza pe care (nu) am stapanit-o nu m-a ajutat sa intru la filologie.
Inca din generala mi-a facut placere sa scriu. Mai intai poezii, pe care le trimiteam revistelor de specialitate ce ma indemnau sa continui, iar mai tarziu, in liceu, in urma circulatiei prin clasa a unei tentative de roman apreciata de colegi, am raspuns de nenumarate ori la scrisorile sentimentale primite de fete de la admiratorii lor, ceea ce m-a facut sa imi dau seama ca imi pot „construi” sentimente, ca pot scrie „la comanda” si ca nu imi trebuie decat o idee si o motivatie pentru a porni sa scriu cu adevarat. Impinsa de la spate, cu imbolduri din multe parti, mi-am trimis paginile la cate un concurs de unde, mirare mare din partea mea, am tot primit laude.
Am scris dar, din pacate, nu mi-am respectat intotdeauna munca. Am aruncat deseori ceea ce-am pus pe hartie. Nu m-am apreciat si din acest motiv am ramas intr-o umbra provocata de mine insami. Acum ma intreb daca nu cumva, pastrandu-mi scrierile, nu mi-as fi gasit rolul in viata…
Am parinti (in viata, caci parinti avem cu totii!) si o sora. Cumva, amandoua am „trecut” prin viata prin forte proprii. Fara meditatii, fara huzur sau iubire „demonstrata” ca-n filme. M-am complacut in rutina si, pe cuvant ca, daca ar fi sa o iau vreodata de la capat (cu mintea de acum), nu cred ca as putea renunta pe deplin la rutina, asa cum fiul meu este foarte atras de simetrie si de la care este foarte dificil sa il distrag.
Nu regret nimic si, cu fiecare zi care trece, provocarile devin mai interesante, mai atractive si mai accesibile.
