De 15 ani n-am mai scris nimic doar de dragul de a scrie. Fac astăzi o excepție, citește-mă cu atenție, e ultima oară:
În casa mea de colecție, construită de un arhitect ce în mod normal desenează super iahturi, există doar biblioteci și șifoniere. Pe rafturile bibliotecilor gigantice din lemn de koa zac la loc de cinste bestseller-urile pe care le-am publicat de-a lungul vremii.
Best of business storytelling, public speaking, strategic leadership & management, personal branding, life coaching și sexual healing.
În șifonierele ascunse discret în pereții casei mele inteligente de mii de metri pătrați, ce-și schimbă permanent culoarea în funcție de starea mea de spirit, mă așteaptă, aranjate impecabil, sute de costume făcute la comandă de un croitor italian, ce în mod normal lucrează doar pentru casele regale. Bietul Giuseppe fusese la un moment dat croitorul lui Miles Davis și își pierduse complet încrederea de sine atunci când acesta începuse brusc să poarte doar pantaloni de piele. În numai 3 ședințe l-am readus pe croiul cel bun și de atunci, fără excepție, în fiecare luni, primesc un costum din stofă fină, brodat discret MG pe manșete și rever, alături de o poză cu Miles îmbrăcat la patru ace, pe reversul căreia sunt scrise de mână doar două cuvinte: Mille Grazie!
Mii de perechi de pantofi, cămăși, cravate, butoniere și zeci de ceasuri de colecție sunt verificate minuțios zilnic de harnicul meu majordom Vineri, pe care l-am adoptat într-o zi de weekend, cu ocazia unui safari caritabil, unde am vânat pe bani grei alături de clienții mei miliardari o turmă de elefanți albi, pentru a salva șase pinguini imperiali din Țara de Foc.
În garaje mă așteaptă mocnit sute de cai putere, pe care îi strunesc ocazional, atunci când timpul îmi permite.
Din ce în ce mai rar, în ultima vreme, îmi pregătesc discursurile, între aeroporturi, pe bancheta din spate a limuzinei blindate conduse de șeful securității mele personale, Emanuel, un fost agent Mossad ce pe vremuri a lucrat pentru Shakira, Sting, Lady Gaga și Nelson Mandela.
Timpul, dar mai ales talentul, au fost generoase cu mine.
Pe ce am pus penița, ce am atins cu cuvântul, s-a transformat în aur.
Am ridicat oameni de la pământ și le-am îngropat adversarii, cu felul meu ticluit de a ordona cuvintele în mintea altora.
Am ajuns o armă scumpă și rară din pură întâmplare.
Când eram tânăr doream să scriu cărți pentru copii mici si mari, să îmi fac o familie.
Mi-ar fi plăcut să fiu profesor Waldorf.
Visam la un trai modest și o inimă plină.
La început, prietenii și familia făceau cerc strâns în jurul poveștilor mele, oamenii mă salutau prietenește în parc, după ce publicam în fiecare joi mici istorioare pe site-ul unui post de radio local, ce nu avea bugete pentru autori publicați și își încerca norocul cu tinere talente:
– Ce frumos scrii, tinere, ne umpli inima de bucurie când îți sorbim cuvintele, ce har nobil ți-a dat Dumnezeu, să nu te oprești nicicând din povestit!
Apoi, încet încet, faima mea de cartier s-a stins între blocuri. Rând pe rând, prietenii mei au luat viața în piept și n-au mai avut timp de joacă. Joburi, familii, credite, nimeni nu mai avea timp pentru poveștile mele.
Prima mea carte s-a vândut în 41 de exemplare.
Aveam să aflu ulterior că 35 fuseseră cumpărate pe ascuns de mama, le făcuse cadou colegelor de serviciu, ce îi ascultau zilnic plictisite poveștile despre băiatul său talentat, ce studia la București.
La a doua carte publicată, la conferința de presă am fost doar eu, secretara editorului, un prieten ocazional de pahar și proprietarul garsonierei în care stăteam cu chirie, pentru că îi promisesem că îi plătesc măcar o lună din cele șase restante. Nu cred că am vândut nici zece exemplare, mama între timp se stinsese de boală grea și inimă rea, chinuită probabil să îmi tot ia apărarea în față rudelor și vecinilor ce o întrebau zilnic când o să mă opresc din tăierea de litere la mașina de scris și o să îmi găsesc un rost omenesc în viața de pământean.
Prietena și iubirea vieții mele, căreia îi sucisem mințile din adolescență cu poveștile mele, m-a părăsit într-un final pentru un fost coleg de liceu insipid, ajuns între timp agent imobiliar și consultant politic al unui baron local. Amorezat lulea de fata mea, ce nu-l băga în seamă și îl considera un plicticos banal, îi trimitea săptămânal flori și mesaje siropoase, pe care ea mi le citea râzând în timp ce îi arunca florile la coșul de gunoi. Bietul de el, n-avea carismă, dar avea determinare. Săptămână de săptămână, flori și mesaje până când, într-o zi, iubirea vieții mele i-a răspuns, sătulă de viața plină de neajunsuri pe care i-o asiguram zilnic.
Nu înainte de a-mi lăsa un bilet pe frigiderul gol:
– Te voi iubi mereu, dar iubesc viața mai mult. Ideea era să îmbătrânim împreună, nu să îmbătrânim devreme.
M-am refugiat în băutură, seară de seară, și îmi vărsăm amărăciunea în cuvinte desenate anapoda pe șervețele și fețe de masă, așteptând să înceapă o nouă zi, să pot privi ascuns de pe trotuarul de vizavi cum ea deschidea la primele ore ale dimineții cofetăria la care visa de pe vremea când visam împreună, și pe care o primise cadou de la noul ei iubit. Ajunsesem să îi știu fiecare pas, fiecare mișcare, să știu când urma să se așeze pe banca din față, sorbind din ceașca de cafea pe care o șterpelisem dintr-un bar și i-o făcusem cadou într-o seară de martie, după ce ne-am întors de la un concert URMA, ce cântase în premieră o piesă cu versurile mele stropite cu cafea, fără să îmi menționeze măcar o singură data numele.
O priveam ascuns în boscheți, îmi imaginam că stăm împreună pe bancă și îmi zâmbește mie, în timp ce îi citeam o nouă poveste. Cu mintea amețită de iubire și băutură o priveam până la orele prânzului, când apărea el, bufonul șef, cu un buchet imens de flori, îmbrăcat în costumul lucios ce-i stătea complet caraghios pe corpul bondoc și lipsit de gât. Îl împușcam imaginar în cap cu un glonț vidia calibrul 45 și mă furișam încet spre casă, unde ca un spion de elită mă strecuram pe trei cărări pe lângă vecinii mei, ce făceau ședință săptămânal pentru a discuta sumele astronomice pe care le datoram la întreținere.
Sărutam cu sete sticlele aruncate prin toate colțurile camerei și mă aruncam gol în visare neprihănită și cearșafuri murdare, până la apus de soare, când răsăream mahmur și o luam de la capăt.
Probabil aș fi ajuns un bețiv incurabil, dar la un moment dat puținii prietenii pe care îi mai aveam în jur au început să mă ocolească, rușinați de aspectul meu jalnic.
Sărăcia, în timp, vindecă orice dependență: alcool, droguri, chef de viață.
Barurile au început rând pe rând să mă declare persona non grata, sătule de eternele mele promisiuni de a achita notele de plată restante, iar într-o bună zi mi-am găsit toate lucrurile în doi saci de plastic, în fața ușii pe care fusese montat un grilaj cu două lacăte. Proprietarul ținea în brațe o cutie de carton, în care îmi strânsese cu grijă toate poveștile:
– Dacă nu ai unde să le ții, ți le pot păstra eu, până te pui din nou pe picioare. Ar fi păcat de ele, să se piardă, măcar să rămână ceva în urma ta, băiete, în stilul asta nu o să mai lași urme multe pe acest pământ.
I-am smuls nervos cutia din brațe, înjurându-l mahmur de toți Dumnezeii lui de creștin care scotea un om pe drumuri și m-am refugiat în primul parc ce mi-a ieșit în cale. Ciudată noapte, prima după multă vreme în care a trebuit să privesc stelele fără strop de băutură în privire. Cumva în noaptea aia, sub luna plină, am fost nevoit să mă văd și să mă accept murdar și jigărit, cu toată viața și visele mele aruncate în doi saci de plastic și-o cutie de carton. Am tremurat de frig sub o bancă toată noaptea, după ce încercasem să dau foc, cu o brichetă goală, cutiei pline de vise numai bune de făcut scrum.
Și apoi a venit primul meu răsărit de soare, primul văzut treaz, după ani de nopți pierdute.
Am stat pe bancă, privind mirat furnicile cu față umană ce treceau neobosite pe lângă mine, pregătite de o nouă zi de școală și muncă, o nouă zi de viață trăită cu rost și spor pe acest pământ.
– Hei, amice, ce faci aici, la ora asta? N-aș fi bănuit că ești atât de matinal! Am biroul alături, hai să bem o cafea.
Un tip oarecare, pe care îl cunoscusem la o șuetă organizată de un grup de antreprenori amorezați de poezie, ce se adunau din când în când, alături de amantele lor, pentru o seară stropită cu multe rime și mult vin. Aș fi ucis pentru o țigară și o cafea fierbinte, prin urmare mi-am luat cutia în brațe și sacii în spinare și l-am urmat tăcut câteva sute de metri.
– Aici e noul meu sediu, m-am extins de la ultima noastră întâlnire. Apropo, am tot povestit despre tine, mare talent ai să mânuiești vorbele. Chiar doream să te caut, am o idee de business, un produs bestial, dar nu am o poveste. Și tu știi prea bine, povestea vinde!
Povestea vinde… Am fumat tăcut o țigară, rotind pe stomacul gol cele două cuvinte în mintea plină. Povestea vinde… Le-am rotit încet, privind în jurul meu la biroul elegant și amicul țanțoș, ce stătea picior peste picior în fața mea, îmbrăcat la patru ace. Povestea vinde, povestea vinde, povestea vinde, povestea vinde, povestea vinde, nu mă gândisem niciodată la asta, le-am tot rotit încet în minte până m-am auzit rostind în gând: vinde povestea.
Evrika!
Asta fac de atunci, fără oprire. Vând povești, to the highest bidder. În doar o lună, amicul meu cu pielea fină și birou ultracentral, cu ajutorul poveștii mele, a câștigat 3 milioane de dolari pe Kickstarter, după ce timp de trei luni nu reușise să strângă nici măcar o mie. De pe o zi pe alta, m-am trezit managing partner într-o fabrică de bani, unde principalele arme erau cuvintele mele. De pe banca unui parc am ajuns în mai puțin de jumătate de an într-un penthouse de sute de metri pătrați, îmi mersese vestea în tot orașul, telefonul îmi suna neîncetat:
– Ajută-mă, te rog, banii nu sunt o problemă, lucrăm cu cec în alb, cash în avans, doar implică-te în asta!
Îmi jurasem, în biroul amicului meu, să nu mai creez nimic, niciodată, din plăcere neplătita. Doar din plăcerea de a-i face pe alții să plătească. Cât mai mulți bani, fără număr, fără scrupule. Știam că poveștile mele pot face mult bine, aflasem între timp de la clienții mei că banii mulți se fac făcând mult rău.
În doar o săptămâna am zdrobit concurența, cu o simplă poveste răspândită anonim online, pe care o scrisesem între două masaje erotice.
Probleme cu amanta, soția, partenerul de afaceri? Nu puteai să adormi, gândindu-te la ce se gândește concurența? Pentru suma corectă puteam face orice problemă să dispară, în doar câteva mișcări iscusite de condei.
Povestea vinde și cuvintele mele se vindeau ca pâinea caldă.
În scurt timp am ajuns o legendă.
Miliardari, staruri de cinema, președinți de stat și corporații m-au trecut în agenda lor pe speed dial, nicio decizie importantă neputând fi luată fără acordul meu.
Nu poți să mă ai în echipa ta? Asigură-te că nu joc în echipa adversă. Atât de bun sunt în ceea ce fac.
În fiecare încăpere în care intru se așterne liniștea fricii supreme, nimeni nu își dorește să ajungă personaj negativ în poveștile mele. Pot transforma răul în bine, dar sunt cel mai bun atunci când, sub povara cuvintelor mele, binele devine rău.
La un moment dat, unul din clienții mei și-a imaginat, în naivitatea sa, că poate continua fără mine, fără poveștile mele. L-am găsit plângând în fața casei, implorându-mă în genunchi să îl iert și să o conving din nou pe soția sa să-și iubească bebelușul de 9 luni, pe care cuvintele mele îl transformaseră într-un monstru.
Who needs action, when you got words?
Mamei i-am construit un mausoleu multifuncțional, cu o sală de spectacole în care organizez anual la începutul lunii mai Festivalul Internațional de Artă Narativă Alternativă ANA, unde minți iscusite și înfometate din toată lumea încearcă în fiecare an, cu o poveste nouă, să câștige premiul cel mare: 1 milion de dolari și o cină cu mine.
Fosta mea prietenă a încercat de mai multe ori să mă contacteze, probabil și datorită faptului că între timp, cu doar câteva povești scrise cu tâlc, îi falimentasem soțul și îl băgasem la pușcarie. Nu i-am răspuns niciodată, deși o privesc des pe ascuns, cum își bea cafeaua din ceașca șterpelită dintr-un bar într-o seară de martie, într-o altă viață.
Am cumpărat pe ascuns clădirea în care avea cofetăria și am scris anonim câteva povești despre cele mai bune prăjituri din București; în scurtă vreme a devenit furnizorul oficial de patiserie al casei regale.
La fiecare sfârșit de iulie îi trimit un camion de trandafiri, condus de Jack Nicholson, care îi spune sec, din partea mea, replica ei preferata de cinema, în care am schimbat un singur cuvânt:
– You make me wanna be a bad man.
Am jurat să nu mai iubesc nimic, niciodată. Iubirea nu vinde, e doar de vânzare.
Din când în când merg în parcul ce între timp a ajuns să îmi poarte numele, după ce am ajutat-o pe manichiurista mea să devină primar, și mă așez pe banca ce mi-a fost adăpost în noaptea învierii morții mele. Stau preț de câteva ceasuri, privind furnicile cu față de om ce mișună prin preajmă, ținând în brațe o cutie de carton pe care nu o voi deschide niciodată.
Aș fi putut fi un nimeni, un anonim care nu contează, pierdut definitiv în căutarea unui rol principal într-o viață secundară. Unul din milioanele ce visează să fie ca mine.
Astăzi se împlinesc 15 ani de când sunt eu însuți, în fiecare zi eu altul.
Sunt suma personajelor mele, din cele mai scumpe povești nepublicate vreodată.
