Fiica mea, Adora, în vîrstă de opt ani, m-a tot întrebat în ultima vreme dacă mie îmi plăcea, cînd eram mic, să merg la școală. Ea nu este deloc înnebunită după școală, deși e cea mai bună din clasă. Cînd îi spun că mie mi-a plăcut să merg la școală, ea nu prea înțelege cum vine asta. De ce să îți placă să mergi la școală, cînd există atîtea alte lucruri, mult mai interesante, de făcut, cum ar fi să te joci!? De ce să îți placă să mergi la școală, cînd la școală primești o grămadă de teme pentru acasă care îți răpesc din și așa puținul timp rămas pentru joacă?!

Probabil că aici e și una dintre hibele sistemului de învățămînt: absența jocului. La școală nu te joci, cu școala nu e de joacă, deși cel mai bine copiii ar învăța jucîndu-se, fără ca asta să însemne că învățătorii și profesorii trebuie să fie niște comedianți, specialiști redutabili în stand-up pedagogy. Însă e o problemă atunci cînd copiii fac clar această delimitare între școală și joc, deși jocul este, în fond, un foarte performant instrument de cunoaștere. În primii ani de viață, copiii cunosc lumea prin intermediul jocului, și e păcat că, atunci cînd ajung la școală, încep nu neapărat să se cretinizeze, ci să se uniformizeze, iar uniformizarea este cel mai mare dușman al al personalității și creativității. Educatorii încurajează prea puțin creativitatea, atunci cînd nu o încurajează absolut deloc, căci standardizarea e mult mai la îndemînă, și, dacă tot e mai simplu așa, de ce să nu gîndească toți copiii la fel?! Sigur, 1+1=2, aici nu prea ai ce face, dar eu nu mă refer neapărat la științele exacte, care exacte trebuie să și rămînă, deși chiar și aici e destul loc și pentru imaginație. Mă refer la uniformizarea gîndirii, cînd ți se spune că cerul e albastru și sîngele e roșu, cu toate că și cerul poate fi roșu și sîngele albastru.

Mai mult decît despre acumularea de cunoștințe, școala este sau ar trebui să fie despre cum transformi niște copii în oameni, în oameni educați, liberi și creativi, în oameni întregi la minte și la suflet. Sigur, școala nu trebuie și nici nu are cum să poarte întreaga responsabilitate a devenirii copiilor în niște oameni educați și bine pregătiți pentru viață. E posibil ca cea mai importantă parte a educației cuiva nici să nu se petreacă, de fapt, la școală. „N-am lăsat niciodată școala să-mi distrugă educația“, zicea Mark Twain, și există mult adevăr în această glumă foarte bună. Îmi amintesc de un documentar despre René Magritte, care spunea că a trebuit să uite aproape tot ce a învățat la Académie Royale des Beaux-Arts din Bruxelles ca să poată picta așa cum știm cu toții că a pictat.

Dintre toate materialele pe tema educației pe care le-am găsit în ultima vreme, cel mai mult mi-a plăcut speech-ul lui Sir Ken Robinson la TED. Sir Ken Robinson spune că există „trei principii după care viața umană înflorește“ și care, din păcate, „sînt contrazise de cultura învățămîntului în care mulți educatori trebuie să trudească și mulți elevi trebuie să îndure“.

În primul rînd, spune Sir Ken Robinson, deși „ființele umane sînt prin natura lor diferite și variate“, învățămîntul se bazează „nu pe diversitate, ci pe conformitate“. Așadar, primul principiu este individualitatea, și copiilor ar trebui să le fie respectată această individualitate.

Al doilea principiu care duce la această înflorire a vieții omului, spune Sir Ken Robinson, e curiozitatea: „Dacă poți aprinde scînteia curiozității într-un copil, el va învăța fără alt sprijin, foarte adesea. Rolul profesorului e să înlesnească învățarea“.

Al treilea principiu este creativitatea, căci viața însăși e „inerent creativă“. Învățămîntul, spune Sir Ken Robinson, nu e și nu trebuie să fie „un sistem mecanic. E un sistem uman, esența lui sînt oamenii“.

Problema e că sistemul de învățămînt, și nu e vorba doar despre cel din România, încearcă să îi transforme pe copii în roboți, nu în oameni. Din fericire, unii reușesc să scape. Prea puțini, din păcate.