În ultima parte a vieții, după ce și-a recuperat sufletul, melcul Faust a călătorit în România și, la întoarcere, a încercat să înțeleagă de ce românii nu vorbesc, așa cum fac melxopotamienii, cu zîmbetul pe buze, notîndu-și într-un caiet cu coperte roșii cîteva observații:

(1) Românii nu pot vorbi cu zîmbetul pe buze pentru că ei nu au trei buze, ca noi;
(2) Românii nu pot vorbi cu zîmbetul pe buze pentru că, deși au totuși două buze, e posibil să nu știe să zîmbească. Și e posibil să nu știe să zîmbească pentru că nimeni nu i-a învățat asta;
(3) Românii nu pot vorbi cu zîmbetul pe buze pentru că zîmbetul lor se află, poate, pe buza prăpastiei. Buza prăpastiei e a treia buză a gurii lor, probabil;
(4) Deși au două buze (cu care am observat că își pot face foarte bine treaba), și unii chiar se pricep să zîmbească, românii nu pot vorbi cu zîmbetul pe buze pentru că:
(a) zîmbetul lor se află la mare distanță de buze;
(b) zîmbetul lor are oroare să intre în contact cu buzele;
(c) buzele lor încă nu au reușit să fie domesticite de zîmbet, deși zîmbetul a încercat în mai multe rînduri să se apropie de ele;
(d) între zîmbet și buze există o gravă nepotrivire de caracter;
(e) zîmbetul lor este extrem de prudent, motiv pentru care se ferește să se apropie de gură și, implicit, și de buze;
(f) toate variantele de mai sus.
(5) Românii nu vorbesc cu zîmbetul pe buze pentru că s-au obișnuit așa. Sau, poate, pentru că se tem că propriul zîmbet fie le-ar putea închide gura, fie le-ar putea mînca gura, tot ce e posibil.

(fragment din Melciclopedia)