Cel mai mic și mai ușor telefon mobil din lume (Aiek M5) cîntărește 28 de grame, cu 7 grame mai mult decît sufletul (despre care Descartes spunea că ar avea sediul în glanda pineală). Desigur, poate că nu toată lumea acceptă ipoteza că sufletul cîntărește 21 de grame, rezultat la care a ajuns medicul american Duncan MacDougall la începutul secolului trecut. Pe 11 martie 1907, New York Times titra: „Soul has weight, physician thinks“. Era vorba despre rezultatul la care ajunsese MacDougall în urma studiilor sale începute în 1901. Cum se obișnuiește, au apărut în scurt timp și contestatari, dar ideea că sufletul ar avea greutate s-a înșurubat rapid în conștiința colectivă, și a făcut carieră.
Filmul 21 de grame din 2003 al lui Alejandro G. Iñárritu a fost unul dintre cei mai notorii și mai vizibili avocați ai ipotezei din urmă cu o sută de ani a lui MacDougall.
Nu intenționam să scriu aici despre relația dintre telefoane inteligente și suflet, deși, cumva, e vorba și despre asta, căci telefoanele inteligente ne obstrucționează în bună măsură, în viața de zi cu zi, accesul la noi înșine. Cu cît sîntem mai conectați la lume, cu atît mai mult pierdem legătura cu sinele nostru profund. Am observat pe pielea mea că, de cînd am smartphone la purtător, stau mult mai puțin de vorbă cu mine decît înainte. Sigur, nimeni nu mă împiedică să mă decuplez de la telefon sau să îl amuțesc sau să dau ignore avalanșei de mesaje și notificări care dă buzna peste mine adeseori. Conectarea excesivă la ceilalți prin intermediul tehnologiei are ca efect deconectarea de la tine însuți. Și cred că e important să mai vorbim și cu noi, nu doar cu ceilalți. Dialogul interior poate lămuri lucruri dintre cele mai importante. Dialogul interior ne ajută să înțelegem ceea ce am trăit, ceea ce trăim.
Dar ce este dialogul interior și cine cu cine poartă acest dialog? Am citit odată într-o carte despre modul în care Martin Ruland definește, în Lexicon Alchimiae (1612), meditația: Cuvîntul meditatio se folosește atunci cînd cineva poartă un dialog interior cu un partener invizibil, fie, prin invocație, cu Dumnezeu, fie cu el însuși, fie cu îngerul lui păzitor. Dacă nu sîntem atît de subtili încît să stăm de vorbă cu Dumnezeu însuși sau cu îngerul nostru păzitor, e mult mai probabil să ne purtăm dialogul interior cu noi înșine.
Într-o vreme, cînd lucram la o carte despre suflet, ajunsesem să cred că dialogul interior este atunci cînd omul stă de vorbă cu propriul suflet. Mintea se conversează cu sufletul, rațiunea stă la un pahar de vorbă cu, să zicem, subconștientul. De pe urma acestei meditații pe două voci sau pe două tonalități diferite ale aceleiași voci, omul are cel mai mult de cîștigat, deși nici sufletul lui nu are cum să iasă în pierdere.
Sufletul ridică omul, luminîndu-i mintea, și un om ridicat poate, la rîndul lui, să ridice sufletul, ne putem imagina o scară cu doar două trepte, și aceste trepte, care sînt mintea omului și sufletul lui, se află într-o continuă mișcare pe o verticală, care ce bine ar fi dacă am ști unde duce. Putem doar presupune că verticala aceasta duce la cer, dar la un cu totul alt cer decît acela traversat de păsări și avioane. Cine îl trage pe celălalt după el pe această scară vivantă: sufletul pe om sau omul pe suflet? Din nou putem doar presupune că sufletul își poate deștepta omul (pe care îl are în posesie) dacă și numai dacă omul are suficientă minte și bunătate încît să nu își lase sufletul să plece cu mîna goală de la el atunci cînd va veni clipa. Nimic nu se poate face fără o colaborare strînsă între om și suflet.
Problema e că, dacă omul e mult prea conectat la smartphone și la alte „arme de distragere în masă“ (expresia lui Chris Anderson), sufletul rămîne singur. Nu doar omul își poate pierde sufletul, ci și sufletul își poate pierde omul.
Frumos
As cum ar spune Kanye: “you suffer from realness”. Foarte bun textul.