Interviu realizat de Mircea Laslo

Când am început să mă pregătesc pentru acest interviu cu Shantel, mă așteptam la multe: povești despre colaborări internaționale, despre concerte de pomină, despre muzici uimitoare și vârtejuri culturale și creative! Și le-am primit, nu mă înțelegeți greșit! Dar am primit și o sumedenie de perspective filosofice, foarte serioase, foarte bine gândite, despre identitate culturală, despre îmbinarea unor contexte diferite cu foarte mult respect și cu foarte mare grijă, despre recuperarea unor tradiții și proiectarea lor înspre viitor, fără a le maimuțări! Shantel știe să te facă să dai din fund, asta nu se poate nega. Dar am aflat în timpul discuției cu el că știe fără îndoială și să te pună pe gânduri.

Mircea Laslo: Ești deja parte din istoria Balkanik Festival, anul acesta vei fi pe scenă aici pentru a treia oară. Ce te atrage la acest festival? Ce te face să revii?

Shantel: În primul rând, cred că a veni în România este într-adevăr puțin special pentru mine, fiindcă am rădăcini de familie aici. Cred că mai am încă un fel de unchi care trăiește la București. Da, cred că într-un fel, România, din punct de vedere cultural, a fost un punct de pornire în activitatea mea. Mă refer la cercetare, la lucruri pe care mi le mai amintesc din copilărie, chiar dacă sunt încețoșate, chiar dacă am o perspectivă oarecum romanțată… E ceva special, îmi dă o anumită tensiune, un fior electric, nu știu exact cum să descriu, e ceva foarte abstract. Dar încerc să țin lucrurile sub control, să-mi spun că e doar un concert, doar un festival…

ML: Vorbind de rădăcini culturale, mi se pare foarte interesant cum amesteci influențe din Bucovina în Germania, din Grecia în Ucraina, apoi muzica klezmer, toate aceste repere culturale… Într-un fel, privind albumele tale, am senzația că ești un „cetățean global”, dintr-un punct de vedere. Dar din alt punct de vedere, folosești foarte des cuvântul „diaspora”. Cum te simți mai degrabă? Cetățean global, sau parte dintr-o diaspora, oriunde ai fi?

Shantel: Nu mă simt ca un cetățean global, pentru că există prea multe stereotipii legate de asta, e ca și cum ar trebui să îți asumi un anumit rol, să fii un model, pare foarte vibrant, dar nu pot să mă țin de o astfel de imagine. Chiar dacă ador ființele umane în general, indiferent de unde vin.

Să spunem că, la început, a-mi pune probleme legate de identitate era mereu o chestiune importantă în biografia mea, pentru că familia mamei mele se trage din Cernăuți. Mama mea s-a născut într-o tabără de refugiați pentru persoane strămutate în urma Holocaustului. Era o familie într-adevăr cosmopolită, chiar dacă au fost etichetați după al Doilea Război Mondial ca „etnici români”, chiar dacă ei se identificau ca o familie de evrei, care vorbeau cinci limbi… asta era magia legată de oamenii din Cernăuți, care era un fel de cazan cultural, foarte cosmopolit. Pe scurt, ei au pierdut realmente tot. Planul lor era să emigreze în America. Aveau niște documente de identitate, iar în ele aveau o ștampilă care spunea „Fără țară”. Deci noi am fost o familie „fără țară”, știi?

Familia tatălui meu este pe jumătate greacă, pe jumătate germană. Eu sunt născut în Germania și mereu m-am considerat un puști neamț foarte standard, în timp ce creșteam. Dar cu cât crești mai mult, cu atât înțelegi că e ceva diferit la tine. Mereu erau alții care îmi spuneau „ia uită-te la mama ta, care are părul atât de închis la culoare, nu are cum să fie nemțoaică. Uită-te la familia ta, voi n-aveți cum să fiți germani get-beget”…

Așa că am început să fac cercetare și să încerc să aflu mai mult despre identitatea mea. Am vizitat Cernăuțiul de multe ori, credeam că voi găsi ceva. Am și găsit, fără îndoială, dar nu îmi răspundea cu adevărat la întrebări, într-un fel. Așa că, la un moment dat, am lăsat în urmă acest subiect al identității. Pot să spun că actualmente nu mă mai interesează această temă, cred că toată această discuție în jurul identității este absurdă, nu mai cred în acest concept. Adică, nu-i ca și cum sunt un cântăreț mai bun pentru că bunica mea a fost româncă sau așa ceva.

Să spunem că există un mediu cultural în care crești și sunt niște lucruri care s-ar putea să se lipească de biografia ta, dar devenind muzician, artist, cred că muzica pe care o fac reflectă cel mai bine lucrurile, este un dialog nesfârșit, pentru că încerc să acopăr toate aceste influențe în ceva nou. Până la urmă, nu fac muzică folclorică – ador și îmbrățișez tradițiile, cu siguranță, acestea sunt părțile principale ale cercetărilor și studiilor mele, cu foarte mult respect, nu vreau să mă ating de tradiție. Nu-mi place ideea asta de a lua un cântec vechi, să zicem o melodie de-ale Mariei Tănase, iar apoi să o tai bucăți și să folosești sample-uri din ea, să îi pui în spate niște ritmuri… nu-mi place deloc așa ceva. Așa că eu studiez aceste melodii și ritmuri vechi, dar trebuie să le transfer în lumea mea, care nu ține de nicio țară anume, pentru că eu sunt într-adevăr un cetățean al unei diaspore.

Aș spune că ideile de „acasă”, „identitate”, chestiunile acestea culturale, pentru mine sunt foarte fluide. Așa că încerc să evit să arăt cu degetul undeva și să spun „daa, iată, aici e pământul meu natal”. Eu nu pot să fac asta. Acum locuiesc în Grecia, am avut un bunic grec, dar nu mă consider grec. O iau ca pe o oportunitate, pentru că ador dialogul, ființele umane, schimburile, sunt mereu foarte curios legat de o mulțime de lucruri… Cred că singurul lucru care contează pentru mine din punct de vedere artistic, ca posibilitate, ca statut, este promovarea diversității, cosmopolitismului, pluralismului. Vreau să promovez această idee că toate culturile, cumva, se lipesc, se amestecă, iar arta este cel mai bun mod de a oferi o platformă acestui fenomen și de a-l promova. Pentru că din punctul meu de vedere, naționalismul și toate chestiile conexe lui sunt mult mai rele, sunt un drum închis. Ideea unei națiuni pentru mine este o nebunie. Pur și simplu o nebunie.

ML: Bun, păi atunci hai să vorbim mai mult despre muzică! Vorbind și cu alți invitați de la Balkanik, am remarcat faptul că o mulțime de fanfare și de trupe din această sferă muzicală balcanică au o relație destul de tensionată cu muzica digitală, de multe ori chiar și cu muzica înregistrată. Poți să găsești o mulțime de piese filmate la evenimente live, dar adeseori este greu să găsești variante de studio. Așa că voiam să te întreb, ca producător, cum faci pace între această preferință pe care o au multe trupe față de mediul live și eventuala nevoie de înregistrări de studio de la care să pornești în mixurile și în compozițiile tale?

Shantel: Știu exact la ce te referi! În primul rând, un grup, o trupă, un proiect, fiecare din cei implicați sunt totuși indivizi, fiecare își alege propriul mod și propriile unelte prin care să se poată exprima cel mai bine. Atunci când alegi să devii muzician, artist, producător, DJ, întrebarea este care este cel mai autentic mod în care mă pot exprima? Muzica despre care vorbim, cea tradițională… de exemplu în Grecia este o scenă uriașă de muzică tradițională, se trece printr-un fel de renaștere. Aș numi această muzică mai ritualizată, pornește de la evenimente mai ritualice, poate a început de la nunți, de la nașteri, poate și de la înmormântări, dar mereu legată de evenimente remarcabile din comunitate. Deci nimeni nu se gândea să înregistreze așa ceva – era muzică pentru adunări! Ne adunăm, cântăm și ne apropiem tot mai mult de momentul acela în care toată comunitatea devine o singură ființă. Un singur cosmos. Iar muzica era neurotransmițătorul care făcea asta. Pe de o parte ai această mentalitate – e super fascinantă, super vibrantă, electrifiantă, ador aceste sesiuni care durează ore întregi.

Dar cum spuneam înainte, eu nu sunt un muzician tradițional, chiar dacă iubesc și respect și ador asta din suflet. Dar eu vin din altă cultură, din comunități urbane – Berlin, Paris, Atena etc. Eu am început cu petreceri ilegale, underground. Eu nu am vrut niciodată să devin un muzician, pentru că atunci când eram eu adolescent, din punctul nostru de vedere, muzicienii erau foarte plictisitori – erau mereu obsedați de chitare, făceau super-solouri de zece minute făcând cârnați pe chitară… Nouă nu ne plăcea asta. Noi eram dansatori! Eram animale ale dansului, organizam aceste petreceri, aveam cultura sistemelor de sunet, puneam muzică de pe discuri, aveam o estetică a transgresării genurilor muzicale, orice numai să ții o mulțime în mișcare, dansând o noapte întreagă.

Când am ajuns la punctul acela în carieră în care am simțit că trebuie să cercetez mai mult familia, să reflectez puțin mai mult la propriul meu suflet, din punct de vedere artistic, bineînțeles că am ajuns la rădăcinile grecești, la aceste influențe românești, ucrainene, evreiești. Mă întrebam cum aș putea crea o idee, un concept care să comunice o estetică a Europei Continentale, într-un context global? Vreau să spun, ce fel de unelte aș putea folosi ca să fac asta să funcționeze? Fiindcă simțeam că vin dintr-un context diferit.

Din punct de vedere filosofic, îmi place ideea asta a tezei și antitezei care duc la sinteză. Așa că am ales lumea digitală, pe care o iubesc, îmi plac tot felul de aspecte ale tehnicii și progresului, sunt lucruri foarte interesante pentru mine, iar eu am crescut totuși în cultura pop vestică, dar am amestecat-o cu mediul acustic, tradițional. Le-am pus împreună, le-am scuturat din răsputeri și… nu e ușor, ți-am spus. E mult mai ușor să faci sampling și să pui un ritm, dar pentru mine nu a fost niciodată despre asta, ci a fost despre „cum pot să creez ceva organic?”. E o chestie de estetică și de producție.

Ca să fiu sincer, când am auzit pentru prima oară albumele Fanfarei Ciocârlia, am fost foarte dezamăgit de calitatea înregistrărilor, fiindcă era foarte… „world music”. Adică au pus două microfoane omnidirecționale în sală și aia a fost. „Hai să-i facem să sune natural!” Dar există și o componentă fizică aici. Adică mă gândesc la Buena Vista Social Club. Cred că e cel mai bine vândut disc din categoria „world music” din lume, al tuturor timpurilor. Când îl asculți, înțelegi repede că e produs uluitor la nivel tehnic. Microfoane foarte bune, consolă de mixaj foarte bună, sprijin „digital” pe ici pe colo, dar nu evident, nu-l auzi. Acesta e secretul! Cum pot să fac o înregistrare cu o trupă tradițională și să-i dau totodată putere, să „iluminez” cum trebuie muzica, să îi dau aceeași rezonanță și putere ca unei înregistrări profesionale de jazz, de pildă? Asta e misiunea mea!

Când lucrez cu muzicieni tradiționali, în acest mediu fragil, folosesc întotdeauna unelte de mare clasă, ca să dau bogăție sunetului, să sune foarte puternic, îmbelșugat. Pentru că noi suntem în competiție cu Oasis și cu Major Lazer! Eu vreau să pot intra în competiție cu toate aceste stereotipuri de rockstar anglo-americane. Nu vreau să intru în competiție cu o înregistrare Taraf de Haidouks, aia e altceva. Eu vreau să mă pun cu stereotipul occidental!

Și cred că sunt puțin mândru că am fost primul care a pus această cultură la nivel egal, un competitor de la egal la egal cu mainstreamul occidental super-dominant. Cântecele mele „Disko Partizani” sau „Mahalageasca”, „Bucovina”, toate au devenit virale în lume și au zdruncinat stereotipul anglo-american rock’n’roll! Sunt puțin mândru de asta. Puțin! Deci e despre unelte și despre alegerile făcute pentru a da muzicii energia necesară și care i se cuvine, pentru că altfel nimeni n-ar fi avut grijă de ea cum trebuie.

Foto: Harald H Schroeder

ML: Că tot veni vorba de lucrul cu tot felul de artiști din întreaga lume – ție îți ies niște parteneriate și niște echipe minunate. Cu cine ai vrea să lucrezi, cu care n-ai avut încă ocazia? Cine e pe lista ta de vis?

Shantel: Elvis!

Dar ca să fiu sincer, niciodată nu am fost foarte interesat de colaborări, pentru că nu vreau să „bruiez” alți artiști. Să zicem că primul exemplu a fost cu Taraf de Haidouks. Am fost la Clejani de multe ori, dar pentru mine era un proces de studiu. Nu mergeam acolo ca să le impun ceva, să le spun eu cum trebuie făcut. Mergeam și stăteam câte opt ore și îi ascultam cum cântau în studio și apăsam Record. Mă uluiau cu intensitatea lor, cu magia pe care o creează.

Până la urmă, cum am spus înainte, caut un mod de a-i face să sune mai mari, mai grandioși. Pentru că îi ador. Se leagă totul de o contribuție la Muzică. Eu sunt foarte bucuros să fiu în mijlocul tuturor acestor muzicieni și să îi privesc pur și simplu, să încerc să-i înțeleg, să prind melodiile și armoniile, pentru mine asta e misiunea. Dar nu vreau să interferez cu ei. Nu le spun nimic.

ML: Am văzut că piesele tale au fost folosite în mai multe filme, în special ale lui Fatih Akin. Cum s-a format acest parteneriat artistic? Îți vezi muzica dintr-o perspectivă cinematică, sau nu e ceva la ce te gândești?

Shantel: Ei bine, pentru mine orice cântec se leagă de o poveste și de o idee vizuală. Într-un fel, gândesc foarte cinematic. Când lucrez la o piesă, am nevoie de o poveste și o imagine, chiar dacă e doar în imaginație. Dar cred cu tărie în aceste momente atmosferice.

Am făcut acest album, „Metropolis”, anul trecut, care este un album-coloană sonoră, pentru că, atunci când eram copil, mergeam mereu alături de bunicul meu grec, care era muncitor imigrant în Germania, așa că noi conduceam din Germania hăt, până la Tesalonic. Și mereu asculta o mână de casete. Avea un Opel Ascona verde, fuma țigări și asculta casete, un amestec de muzică grecească. Iar un copil nu uită niciodată o astfel de atmosferă! Șezând în mașină cu geamurile deschise, e caniculă, vezi peisajul schimbându-se treptat, devenind tot mai mediteraneean… așa că am vrut să fac acest album ca un tribut adus bunicului meu, descriind această emoție pe care o aveam. Cred că e despre emoții.

Și cred că acești regizori de film care mă abordează văd pasiunea și emoțiile ca un prim pas pentru a vizualiza o poveste, pentru a crea un scenariu, o idee de film. Într-un fel, vorbim aceeași limbă, traducem reciproc. Când am lucrat cu Fatih Akin, am primit scenariul și am creat coloana sonoră înainte ca filmul să fie filmat. Deci când începuseră filmările, ei deja luau muzica mea și o puneau în fundal, în timpul scenelor. O ascultau împreună cu actorii… Ador muzica emoțională, aceste momente, cred că acolo este legătura.

Foto: Michaela Kessler

ML: Spune-mi puțin despre cea mai recentă piesă pe care ai lansat-o, „Arabella”. Care e povestea ei?

Shantel: Povestea e foarte interesantă! A fost o perioadă în Grecia, cam prin anii ’30, foarte similară cu o perioadă la fel din România, când tango-ul era la modă. Și era un muzician, un compozitor pe nume Vassilis Tsitsanis, care mai târziu a devenit un superstar în Grecia, un maestru! Dar înainte să fie faimos, lucra cred într-un birou și era cantautor. În vremurile acelea, scria cântece pentru cântărețe din Grecia. „Arabella” a fost lansată pentru prima oară prin anii ’30, într-o versiune tango. Dar ce e puțin trist este că repertoriul din acea perioadă e complet pe cale de dispariție. Cred că avem acest fenomen și în România și în fosta Iugoslavia, în tot fostul bloc estic, pentru că nu prea mai există un sistem de publicare a muzicii… Știu că Electrecord are o arhivă enormă și au până și o aplicație unde poți căuta fiecare cântec, dar aceste piese nu sunt pe Instagram, pe TikTok, nu se mișcă în sfera social media, așa că dispar.

Eu mă întâlnisem cu niște membri ai familiei Tsitsanis, nepoți de-ai lui (el a murit în anii ’70) și ne gândeam cum am putea să facem să renască acest vechi repertoriu, iar „Arabella” e un cântec pe care bunul meu prieten Thomas Konstantinou, care e multi-instrumentalist, cântă la oud și la lăută și la multe altele… el a fost cel care a venit cu această idee de piesă, iar noi am făcut-o să renască. Eu am adăugat și niște versuri, pentru că e o piesă frumoasă, am împărțit-o 50-50. Și sper să putem continua, să facem un album în care să readucem la lumină comori dispărute, să le dăm o cale spre viitor.

ML: Ai făcut un album intitulat „Kosher Nostra Jewish Gangsters Greatest Hits” – cum ai găsit acest concept, ține tot de acest efort de recuperare a unui repertoriu?

Shantel: Aceea e altă poveste ! Acolo am făcut cercetare asupra emigrării. La sfârșitul secolului XIX, o mulțime de evrei din Europa de Est, familii întregi, au emigrat în Statele Unite. Odată ajunși acolo, făceau parte din minorități culturale, la fel ca italienii de pildă… Iar cercetarea mea era „cum reușesc minoritățile culturale să afecteze cultura mainstream? Cum contribuie la cultura țării în care încep vieți noi?”

Acești imigranți evrei, unii au devenit cetățeni normali, și-au trimis copiii la școli etc… Alții, ca în orice comunitate, au devenit infractori. Partea interesantă legată de acești gangsteri evrei a fost „ce făceau ei cu toți banii pe care îi câștigau? Își luau case mari și mașini, sau ce?” Ei, ce am descoperit (și asta foarte în paralel cu italienii de pildă) este că investeau enorm în educație. Își trimiteau copiii la universitățile cele mai bune! Și investeau și în cultură! Efectul interesant era că liderii evrei de orchestre și trupe muzicale – Benny Goodman, George Gershwin – au fost primii care au integrat muzicieni de culoare în formațiile lor, în Statele Unite. Evreii i-au adus în mainstream! Duke Ellington a cântat la început în orchestra lui Benny Goodman! Deci acest album spune povestea importanței extreme a minorităților culturale din fiecare țară, fiindcă acestea, cumva, grăbesc procesul integrării moștenirilor culturale.

Poate asta se aseamănă mult și cu istoria poporului rrom în Europa de Est. Până la urmă, rromii se mențin cel mai aproape de tradiție, mai ales din pricina faptului că multă vreme nu au avut voie să facă orice voiau. Cred că minoritățile culturale au un impact foarte profund, pozitiv, asupra culturii mainstream.

Shantel, Frankfurt 31 September 2020 © Horst A. Friedrichs

ML: Spune-mi o poveste de pe drum, ceva de neuitat ce ți s-a întâmplat în timpul unui concert de pe undeva din lume.

Shantel: Ok, sigur! E ceva ce s-a întâmplat de fapt în România, undeva mai înspre nord, aproape de Munții Carpați. Am cântat la un festival enorm, era o adunare în aer liber. Nu știu cât de profesionistă era treaba, dar era uriașă adunarea, erau mii de oameni într-o zi de vară și noi eram headlineri.

Ei și ascultam alte trupe cântând, ziua trecea și vedeam adunându-se o furtună la orizont. Și cu cât ne apropiam mai mult de concert, începusem să-i întreb pe tipii din organizare dacă avem vreun plan B în caz de ploaie. Iar ei era „nu știm”, ridicau din umeri, „vremea va fi bună”. Iar eu eram din ce în ce mai îngrijorat.

Cred că înainte cu o jumătate de oră de concert, a venit sfârșitul lumii, s-a rupt potopul. Iar ei îmi spuneam „nu putem ține concertul, se anulează din cauza vremii”. Eu le-am spus, „oameni buni, sunt atâția oameni minunați aici care vor să vadă spectacolul, nu-l pot anula, e imposibil. Am o sugestie!”

Zona de backstage pentru toți participanții era un fel de sală de sport de pe vremea comunismului, pentru că festivalul era pe un teren de sport. I-am convins pe băieți să punem o versiune light a amplificării de festival în acea sală de sport. Cu două reflectoare pe podea. Au pus o frânghie pe podea ca să delimiteze scena…

Chestia e că sala asta de sport avea loc doar pentru vreo 600 de persoane. Așa că am adus 600 de oameni înăuntru și am cântat o primă tură de piese. Au ieșit primii 600, au intrat alți 600 și noi am cântat spectacolul din nou. Au ieșit și a doua tură, iar noi am mai luat o tură și l-am cântat din nou… până la urmă am cântat concertul de 6 ori, până a doua zi dimineață! A fost cea mai bună experiență pe care am avut-o vreodată la un concert live. A fost incredibil.

ML: Și tot ploua în tot acest timp?

Shantel: Se mai liniștise furtuna, dar era imposibil să ieșim din nou afară, pentru că toate echipamentele erau ude, pământul era ud… Iar această sală de sport era ca o saună. Dar a fost super! Super!

ML: Care e cea mai recentă obsesie muzicală ale tale? Cea mai recentă descoperire care te-a trimis „down the rabbit hole”?

Shantel: Ei bine… Eu locuiesc la Atena, dar acum sunt în Creta, în sudul extrem al insulei. Iar muzica din Creta e o lume proprie, nu e legată de nimic altceva! Are aproape 4000 de ani, chiar și instrumentele lor sunt tot atât de vechi, dar tradiția lor este extraordinar de vie, este pretutindeni! E greu să înțelegi ce se întâmplă! În fiecare seară ies să văd concerte ale muzicienilor locali și mă întreb „ce naiba se întâmplă?!”. E atât de hipnotic, atât de diferit de orice altceva am mai văzut! Nu mă ating de ea, dar îmi dă o energie atât de pozitivă, e uluitoare! Pur și simplu uluitoare!

ML: Mulțumesc foarte mult că ai stat de vorbă cu mine! Să ne vedem cu bine la Balkanik!

Shantel: Cu drag! Ne vedem acolo!

***

Credit foto cover: Harald H. Schroeder