Într-o bună zi, în timp ce ea se făcea mare, dar nu mare în vârstă ci în inimă, undeva, ceva, în inima ei se schimba. Pe neanunțate, dar se trezea. Încet, dar sigur. Totul apărea dintr-o fracțiune de secundă de îmbrățișare. Nu fusese niciodată atât de conștientă atingerea și de limpede privirea. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, șoptea către sine fetița, undeva într-un tărâm îndepărtat din mine se aude o muzică nouă. Și dacă stau să mă gândesc și mai bine eu nu am făcut mare lucru. Poate doar să am intenția asta de a descoperi ce e mai frumos într-un om și să mă încăpățânez, zâmbi larg, să am controlul asupra a ceea ce am cerut fără să am încredere că odată cerut e deja împlinit. Iar astea nu sunt simple vorbe. Sunt picături de esență ce se scurg prin vene și țesuturi cu rolul clar de te asigura că înăuntrul tău toate se așează exact așa cum e rostul lor, într-o ordine ce de multe ori ne scapă. Ce copilărie să vreau eu să descurc toate firele , fire ce coboară din cer, oriunde s-ar afla cerul, orice formă ar avea dincolo de numele pe care noi îl știm. Poate nici nu coboară, poate vin din toate părțile în forme pe care noi nici nu ni le putem imagina și se intersectează în puncte ce ne surprind sau ne bucură. Perfecțiunea florilor să mai amintească despre asta sau poate minunatele pene ale rațelor sălbatice. Atunci când brațul descrie un semn în aerul din jur se schimbă totul. E mereu alt desen, altul și altul. Asta doar dacă suntem conștienți de faptul că brațul nostru desenează oricum, cu sau fără un creion ținut în continuarea degetelor. Picioarele la fel, tălpile nu sunt nici ele departe. Inima cel mai mult. Atunci când lași firele astea invizibile, care ne înconjoară în desene infinit de complexe, să îți direcționeze drumul fără să te mai încăpățânezi către nimic, îmbrățișările se modifică și cu ele ceea ce simțim, ceea ce suntem în contact cu o altă inimă care bate. Nu suntem decât multă, multă iubire. Atât. Iubire și nimic altceva. Toate câte le-am inventat nu există. Atunci când privești către lume dintr-un univers infinit pe care îl ai înăuntrul tău totul se schimbă. Cum e universul ăsta infinit? Și cum se simt îmbrățișările altfel? Asta întrebați? Cum simți sufletele celorlalți? Fetița număra stele și privea către luna perfect rotundă ce luminase tot de acolo, acum niște mii de ani, aceleași întrebări. Se întâmplă așa, privești moment de moment către ceea ce ești și către ceea ce pare că nu ești tu, pentru că te doare de la celălalt. Știți unde? În voi. Iar prin oameni și numai cu ei poți să descoperi despre unde mai ai de pus iubire înăuntrul tău. Și nu gândind cu mintea către ce ai vrea să fie ci acceptând acest prețios, intens acum. Acum, acum și doar acum îți poate spune adevărul. Pentru că tu l-ai desenat momentul, este ceea ce sufletul tău vrea să vezi. Tot ce e în jurul meu, de la inimi, la păsări, toate sunt desene făcute de brațe și aripi ce dansează cu aerul, îmbrățișând invizibil. Nu există spatiu între noi așa cum muschiul nu-l poți separa de tendon. Iar dacă vreodată vă va durea talpa de la o piatră, învațăți despre piatră. Furnica cu care ea se certa de luni întregi, ba chiar și strivise câteva, o privea tot cu iubire, încruntându-și sprâncenele. În lumea mea, fetițo, lucrurile sunt clare, eu nu știu ce bolborosești tu acolo, eu nu pricep nimic și pace.
