Fetiței îi plăcea să caute, și ori de câte ori ajungea în casa bunicilor explora cu fervoare fiecare colț. Nu rămânea nimic neatins, totul era cercetat, întors, verificat cu curiozitatea unui copil ce iubește momentul de acum cu tot cea are în el. Într-o bună zi, în mijlocul căutărilor ei, undeva în spatele unui dulap, se deschise o gaură. Parcă apăruse de nicăieri. Era un spațiu generos prin care te puteai strecura căutând să vezi ce e în lumea de dincolo. Își făcu curaj, întinse mai întâi un picior, apoi celălalt și se trezi într-un spațiu ce semăna cu cerul, dar nu era cerul. Făcu câțiva pași călcând pe o suprafață moale, își privi degetele și îi erau mai mari, rochița îi rămăsese mică, iar picioarele erau lungi și subțiri. Făcuse doar câțiva pași și totul se transformase. Continuă să meargă și începu să se simtă diferit. Nu știu să vă povestesc cum, dar ceva îi sufoca pieptul. Nu mai era spațiul deschis din inima unui copil, ceva se închisese, se strânsese și aproape durea. Se transformase într-o domnișoară în doar câteva momente sau cel puțin așa îi păruse fetiței. Erau două acum, fetița care intrase prin gaura din spatele dulapului și domnișoara pe care nu o cunoștea foarte bine, dar împreună cu care pășea pe aleea strâmtă făcută din verde. Copila îi arunca priviri ascunse domniței și se mira cât de mult îi seamănă. Aveau amândouă părul creț, amândouă obrajii rotunzi și roșii, amândouă degetele lungi, ochii mari și limpezi, necunoscători, dar atât de inocenți. Călcau împreună cu grijă, privind în jur cu curiozitate și teamă. În aer pluteau aburi ce aminteau de mirosul natural de flori, de plante și de ierburi magice. Aminteau de alte timpuri, de alte vremuri și de alte suflete ce au traversat, onorat și părăsit pământul la un moment dat. Atingeau pielea și se strecurau înăuntru știind cât de așteptate sunt de fiecare organ, țesut și celulă. Purtau în ele vântul ce mângâiase florile, ploile ce le atinseseră rădăcinile, aerul ce le mângâiase petalele. Toate pătrundeau ușor în corpul ce nu demult fusese al unei fetițe, dar ce acum apărea ca fiind unul lung și drept al unei domnișoare. Se plimbă mult fetița pe aleea dreaptă privind către liniștea deplină din jurul ei. Nu exista timp, nu exista trecut, nu exista viitor, nu exista nimic. Un spațiu gol și atât. Ușor, ușor propriul ei corp începea să devină transparent. Putea să vadă clar cum ceea ce e afară intra înăuntru și ceea ce e înăuntru ieșea afară. Se transforma în aburul parfumat ce plutea în jurul ei. Corpul îi dispărea treptat, și chiar dacă se amesteca cu ce e în jur fetița știa că ea e ea. Pe măsură ce totul se dizolva începu să vadă înăuntrul aburului parfumat. Erau ființe ce călătoreau de departe, ființe fără timp ce pluteau în aerul din jur. Erau gânduri și idei ce așteptau să fie prinse, înțelese și o muzică ce desena aerul. Ce era cel mai frumos este că totul dansa în jur ca într-o pânză imensă ce se țesea în fiecare moment altfel, și apoi altfel și iar și iar altfel. Fetița își privi propria formă înăuntrul pânzei din jur și se întrebă cu ochii plini de lacrimi , și cum oare ai vrea tu să auzi muzica și să vezi dansul ăsta infinit dacă totul vrei să rămână la fel? Înăuntrul pieptului, acolo unde ea își știa inima, ceva se deschisese. Aerul începu să circule liber prin mijlocul pieptului, amintindu-i de o fetiță, de o domnișoară și mai apoi de o femeie. Toate la un loc, toate dansând o melodie, toate dispărând treptat în aburul parfumat. Toate erau iertate și eliberate și toate se putea întoarce de acolo de unde au venit. Călătoriseră ani lumină că să își găsească acum, chiar acum libertatea. Într-un acum ce e de acum fără timp.
