Un mare gânditor în viață mi-a spus în timp ce dădea gata a patra porție de colivă la un parastas: Bă coliva e o chestie foarte bună, totul e să nu fie a ta. Am râs cum se râde la parastase, adică cu poftă. Orice comemorare a celor ce nu mai sunt printre noi, uneori persoane foarte apropiate, are în componență și o latură extrem de vibrantă a celebrării vieții. Nu e o lipsă de respect față de cel plecat ci mai degrabă o reacție involuntară, un moment de reflectare asupra însemnătății  vieții urmat de un puternic sentiment de optimism. Orice parastas la români începe ca o tragedie și se termină ca o petrecere având drept argument: iote așa-i plăcea lu ăl bătrân… Este memorabilă secvența din filmul lui Horia Popescu, Cuibul de viespi ( după Gaițele lui Kirițescu), în care tot clanul Duduleanu intră cu lăutarii în cavou să-i cânte mortului de viață bună. Albulescu, într-o cârciumă la poarta cimitirului, în timp ce alți lăutari îi cântau de jale,  dă o replică cât o definiție a românismului: Eu aicea sunt viu și ăștia îmi cântă de îngropăciune, iar ei acolo sunt morți și le cântă de bucurie. Ca să-ți aduci aminte să te bucuri de viață trebuie uneori să te confrunți cu moartea, sună poate brutal, dar de multe ori uităm ce înseamnă celebrarea vieții prinși fiind în tot felul de dramolete personale lipsite de esență.  Îmi aduc aminte foarte clar din copilărie, din vacanțele petrecute la bunici, undeva într-un sat pe lângă Băilești cât de intense erau înmormântările. Totul începea extrem de sumbru cu un cornist la poartă, adică un individ ce sufla într-un corn de alamă. Nu știu dacă ați auzit vreodată cum sună un corn francez pe acorduri lungi, scos din contextul unei fanfare sau al unei orchestre. Sinistru. Ai putea să faci încă trei sezoane din Stranger Things doar filmând așa ceva. După o oră de sunat cornul pleca cortegiul cu toate femeile jelind. Jelind de se rupeau hainele pe ele, cu vorbe, cu povești, cu un’ te duci tu cutărică. Erau câteva de profesie. Bocitoare adică. Aveau alea un dar de duce situația, și așa tragică și încordată, pe niște culmi de disperare extreme.  Se aruncau peste sicriu, își smulgeau părul din cap, urlau prin cuvinte toată povestea nefericitului de la naștere până în ziua nefastă. Mie îmi era efectiv groază de ele, când începeau, mă ascundeam cu ceilalți copii prin tufele de pe lângă drum. Aveam un amic în gașca de puști, unu mai mic și mai pricăjit, care de fiecare dată când auzea o bocitoare făcea pipi pe el la propriu.  De fapt, nici nu știu  de ce ne duceam la asemenea evenimente… eram absolut îngroziți dar și fascinați totodată. Mă rog, în cele din urmă se termina totul, lumea se întorcea la casa mortului pentru pomană, iar noi , copii, pentru colivă. Pomana începe ușor, cu o țuică vărsată pe jos pentru sufletul răposatului, cu câteva amintiri împărtășite la masă despre cât de bun și milostiv era cel trecut în lumea drepților, despre cum ajuta el când era nevoie, și tot așa până pe la a patra țuică când, ca un făcut,  se trezea câte unul cu o amintire mai deocheată. Și de acolo atmosfera generală o lua lin în sus. Întâi un zâmbet, apoi un râs mai înfundat, o serie de amintiri care mai de care mai hilare, și tot așa până când, nu știu de unde, suflătorul în corn mai făcea rost de 3-4 colegi cât să închege de o mică  fanfară și o dădeau în petrecere. De pe margine, noi copii, ne uitam uimiți la schimbarea de situație în timp ce îndesam prin buzunare colivă învelită în ziar, ca să mai avem și a doua zi.

Sunt multe școli de gândire când vine vorba de colivă. Unele sunt cu rom, altele fără, unele cu nucă multă, altele ( pe sistemul vechi) cu bomboane, unele cu coajă de lămâie în compoziție, cu zahăr pudră sau cu cacao, mai nou cu cocos și, credeți sau nu, am văzut colivă cu caramel sărat. Una peste alta, revenind la vorbele vechi de duh: câte bordeie atâtea obiceie. Cert este că există oameni absolut pasionați de funebrul desert. Am cunoscut o tipă, foarte social cool, cum i-ar pune cineva haștag azi pe Insta, care în timpul liber dintre un eveniment monden și un shopping, face colivă. Dar ce zic eu colivă… face Coliva. O chestie absolut uimitoare, unul dintre cele mai tari deserturi gustate de mine vreodată, un desert pe care l-ai putea băga într-un meniu de cârciumă cu stea Michelin. Tipa în cauză merge până la capăt, adică să nu credeți că face o chestie laică, hipsterească de: hai să facem colivă, gen. Nu. Femeia termină opera cu șablon cu Cruce și INRI presărate la perfecțiune din cacao de Bolivia amestecată cu vanilie de Madagascar. De reținut și faptul că în componență există din plin și rom Trois Rivieres de Martinica. Sublim. Mai știu o doamnă care are centura neagră la decorat coliva cu tot felul de invenții. De la boabe de cafea până la fire fine de krantz sau figurine de marțipan. Are comenzi în fiecare sâmbătă și o duce destul de bine cu acest business de nișă. Era și un banc care spunea că dacă ai până în 25 de ani e bine să te căsătorești cu o franțuzoaică pentru că înveți de la ea totul despre plăcerile dragostei, dacă ai până în 40 e bine să te căsătorești cu o englezoaică pentru că în general au avere din familie, dacă ai până în 60 e bine să te căsătorești cu o italiancă pentru că vei avea parte de o mâncare senzațională iar dacă ai peste 70 se bine să te însori cu o româncă pentru că fac astea o colivă… La noi la lipoveni coliva este mult mai simplă. Doar grâu fiert amestecat cu miere. Atât. Se dă în cană de ceai. Destul de austeră, deci e de înțeles fascinația mea pentru acest desert din momentul în acre am descoperit varianta românească venită pe filiera familiei mamei mele. De câțiva ani încoace fac la cârciumă îngheață de colivă. Străinii o apreciază foarte tare. La început gustă extrem de timid fiindcă li se explică că este un funeral cake . O privesc suspicios pe toate părțile, o miros și o gustă întâi cu vârful limbii de parcă s-ar aștepta să aibă gust de mort, Doamne ferește. După ce dau de gust și li se pare superbă. Ce să fie rău la grâu, miere, rom, nuci și ceva ciocolată. Sunt alte cârciumi în oraș ce servesc colivă clasică. Diverse rețete. Poți chiar să comanzi o porție pe Uber Eats, asta oricum e de reținut în caz că ai uitat de nu știu ce Sâmbătă a morților și n-ai făcut colivă în casă. Uber Eats cu livrare direct la biserică sau cimitir. În principiu, totuși, coliva este un lucru care se oferă gratis spre pomenirea unui suflet, și nu spre a fi vândută. Lăsând la o parte latura funebră a poveștii, Coliva e chiar un desert bun și sănătos, iar faptul că obiceiul de consum nu este chiar cotidian te face uneori să poftești, așa că dacă cineva dă de pomană, e păcat să refuzi. Și religios și culinar vorbind.