Se auzeau miliarde de cuvinte în jurul ei. De tot felul, colorate, simple, seci, tăioase, blânde, în căutare de prieteni, iubitoare și de neînțeles. Asupra ultimelor aș vrea să mă opresc astăzi. Despre cuvinte care nu ne ajung la urechi sau dacă ajung acolo își schimbă, fără să ne anunțe, sensul și brusc se transformă în altceva. Ba de multe ori, rostul lor era deja schimbat imediat ce începeau să danseze afară din gâtul cuiva. E cerc pentru noi și triunghi pentru ei sau este cerc pentru ei, iar pentru noi cilindru. Fetița asculta, dar nu reușea să cuprindă toate formele. Încerca să asculte atent, dar de multe ori o zgâriau și pe ea. Ăsta era primul semn. Ceva înăuntrul ei durea atunci când cuvintele o atingeau. Dar nu o răneau cuvintele ci ceea ce întâlneau în drumul lor. Pentru că nimic din ceea ce e nu poate fi rănit. Doare numai ceea ce a fost construit, adăugat. Doare acel altceva și nu ceea ce suntem. Pentru că ceea ce suntem e și atât, nu poate fi în niciun alt fel. Cunoaștem, iubim, simțim ceea ce am crezut că suntem. E ca o altă piele în care suntem înfășurați. O împodobim, colorăm, vorbim despre ea, ne confundăm cu ea, dar în realitate suntem atât de departe de ceea ce suntem convinși că suntem.
Am construit totul în jurul nostru, gândea fetița și nu știa bine de unde-i veneau gândurile, timpul, hainele, zâmbetul, mâncarea, familia, iubirea, viața, totul. Rămâne atât de puțin din ceea ce e cu adevărat și e din ce în ce mai greu să-i spui cuiva despre asta. Te poți pierde la fiecare pas, te poți rătăci printre cuvinte și frici, printre convingeri și idei și atât de puțin printre simțiri. Atunci când uitarea crește, să o dai jos doare, să îți reamintești la fel. Uitarea e atât de profundă încât orice fel de încercare te va ustura. Te ustură nu durerea ci dorul uitat de a te întoarce acasă. Cuvintele își au și ele casă tot aici, în straturile despre care vă povestesc. Iar dacă ceea ce îți va vorbi cineva te zgârie, e doar un semn că trebuie să scapi de un strat de piele și să te apropi mai mult de adevăr. Adevărul nu are eu, adevărul se are doar pe el și atât. Să înveți despre grădina dinăuntrul celuilat, despre ceea ce îl ferește pe el de el, te poate face pe tine un rafinat grădinar, dar dacă nu reușesti să distingi cu precizie soiurile de flori, timpul lor de coacere, apa de care ele au nevoie, mirosul și rostul mirosului, fără să îi ceri niciuneia să îți dea mai mult decât poate, te vei însingura. Să știi să plutești pe firul vorbei și să te duci acolo unde poți înțelege rădăcina ei și solul din care provine, îți va aduce împăcare. Așa trebuie să fi fost atunci când pluteai prin univers confundându-te cu stelele. Așa trebuie să fi fost la început, iar asta face și mai frumoasă călătoria de aici.
