Își auzea pașii pe cimentul rece al unei nopți de iarnă. Simțise sunetul multor tălpi pământul. Ascultase atâtea povești încât aproape că își pierduseră sensul. Pe măsură ce pașii tăi se aștern pe pământ poveștile cer să dispară. Ușor, treptat. Ele nu mai au sens decât pentru a-ți deschide calea pe care ești acum. Se estompează, îți mulțumesc că le-ai primit și se evaporă. Au fost doar o scuză. Fetița privea către cerul întunecat, se freca la ochi și aștepta să vadă. Ca să putem privi către dimensiuni noi avem nevoie de ochi noi. Iar lichidul care-i umezește să fie hrănit cu un nou unghi din care înveți să te uiți. Cum altfel ai putea să îți schimbi lumea? Eliberezi poveștile, lași adevărul și crești cu ramuri noi întinse către cer. Dar, dar, se opri fetița, ca să poți întinde ramurile, pentru ca ele să crească vor străpunge straturi și straturi de cioburi înfipte în carne de care ne legăm cu lanțuri. Le strângem la noi și ne plimbăm pe străzi, printre oameni, printre suflete, surzi și orbi de la atâta durere. Pentru că nu avem cum vreodată să înțelegem lumea privind de pe fundul unei prăpăstii pe care o vedem drept Adevărul. Ne auzim ecoul zi de zi, moment de moment, același cântec, același sunet cu o frică copleșitoare de explozia ce ar dărâma zidurile. O simțim, simțim că vine, simțim cum va mătura totul în cale și știm că vom rămâne goi. Chiar și fără de noi. Pentru că fiecare om știe, undeva înăuntrul lui, că se apropie o explozie doar că o sfărâmăm în fragmente mici și mărunte pentru că așa ar putea să doară mai puțin. O să doară la fel de mult, că va exploda acum sau că va exploda lent. E doar o chestiune de timp. Ceea ce nu știm este că în urmă rămâne acest imens, infinit loc din care ne putem privi în ochi și ne putem asculta unul altuia bătăile inimii. Fără limpezimea ochilor nu ai cum să auzi inima cu adevărat. Te iau de mână să îți arăt lumea, dealurile, soarele, bucuria, jocul, plânsul, puritatea, inocența, viața asta frumoasă și atât de scurtă aici pe pământ. Te iau de mână și îți arăt soarele, intesitatea căldurii ce pătrunde pielea, miracolul întâlnirilor dintre oameni. Te iau de mână și îți arăt acest moment infinit în care tu și cu mine ne privim în ochi și în câteva fracțiuni de secundă putem călători în dimensiuni ce nu există încă, urcați pe inimile noastre, traversând peste pământ și cer, peste timp și spațiu, peste ceea ce am fost, peste ceea ce suntem, peste nume, păr, corp, gânduri. Și ce rămâne ai să mă întrebi? Ce mai rămâne? Nimic, am să-ți răspund. Poate doar aceea simțire a infinitului, ce îți va inunda toate colțurile ființei și o va face să nu își mai dezlipească niciodată privirea din acest imens ce suntem.  Îți urlu în față infinitul. Îmi spui că nu ai cum să simți. Îți spun că nu mai e timp. Iar dacă există timpul, există doar pentru a ne spune despre acest infinit, imens moment de acum dincolo de care ai să găsești cu adevărat măreția inimii tale.