Anul ăsta se împlinesc o sută ani de la Marea Unire, și e așteptat ca mîndria de a fi români să dea, încet-încet, în clocot. Ca ortodocși, e posibil ca această mîndrie să dea nu doar în clocot, ci și în clopot. Clopot de import, desigur.

Care e faza cu această mîndrie?

A fi român e un simplu accident biografic, dar există, desigur, și români care sînt rodul unor accidente genetice. Cu accidentele nu te mîndrești, pentru că accidentul – ca „eveniment fortuit și imprevizibil“ sau ca „însușire trecătoare, neesențială a unui lucru“, cum ne dădăcește DEX-ul – exclude meritul și exclude sentimentul de mîndrie.

Nu se face să fii mîndru că ai cîștigat la loterie, dar, în schimb, te poți bucura de banii ăia nemunciți, măcar pînă cînd suma aia mare îți ia, definitiv, mințile, deși nu e obligatoriu. Nu se face să fii mîndru că ai intrat cu mașina în – să zicem – mașina lui Ștefan Bănică Junior și, astfel, ai avut șansa de a fi înjurat pe viu de o vedetă de o asemenea magnitudine. Nu se face să fii mîndru că ai ochi albaștri și picioare lungi decît dacă te-ai născut cu ochi căprui și picioare scurte, dar, prin muncă și seriozitate, ai reușit, iată, să transformi căpruiul în albastru, scurtimea în lungime și apa în vin.

Unui thailandez, de exemplu, i-aș înțelege sentimentul de mîndrie – mîndria de a fi român. Un thailandez ar avea tot dreptul să se simtă mîndru că este român pentru simplul motiv că nu s-a născut român, ci thailandez, și, ca să devină român, a trebuit să pună osul la treabă.

Atîta vreme cît nu se transformă în trufie (trufia fiind o formă extremă a mîndriei), mîndria este legitimă numai ca sentiment de demnitate și de încredere în calitățile proprii. Poți fi mîndru numai de ceea ce ai făcut tu. N-ai de ce să fii mîndru, de exemplu, că Simona Halep este pe locul 1 în lume la tenis sau că Adina Pintilie tocmai a cîștigat Ursul de Aur la Berlin. Te poți bucura pentru ele, și cam atît.

Mutatis mutandis, dacă Brâncuși a schimbat fața și suprafațele sculpturii, asta s-a întîmplat nu pentru că era român, ci pentru că, avînd talent și geniu, a muncit. Și nu doar fiindcă a muncit, ci și pentru că s-a întîmplat să părăsească la timp România. Franța l-a făcut un mare artist și un mare român. Lista celor care au realizat ceva semnificativ în viață părăsind țara în care s-au născut este lungă și este bine cunoscută. Dorința acestora de a face ceva în viață a fost, pesemne, mult mai puternică decît mîndria de a se fi născut români. Sigur, nu e obligatoriu să pleci din țară pentru a face ceva important în viață. Se poate face ceva important oriunde, cu condiția să muncești.

În anul Centenarului, poate că ar fi cazul să luăm, măcar din cînd în cînd, cîte o pauză de la a fi români, ca să mai putem fi și oameni. Oameni și-atît.