Pagina albă e probabil balaurul din coșmarul oricui se luptă cu scrisul. Dar poate tocmai asta e taina – că nu e o bătălie, ci mai curând un dans. Cred infinit mai mult că nu muniția umple foaia goală, ci muzica pe care o pui în vorbe. Doar că ea nu se lasă auzită uneori ușor. Despre blocajul scriitorului s-au spus multe, dar tot ar mai fi multe de zis. Am să înșir aici niște gânduri care par să dea roade printre oamenii care vor să scrie.
Înainte de a vorbi despre câteva metode care ajută, aș porni dinspre înăuntru către afară, adică de la starea aceea care predispune și care face mai apoi creația să se întâmple. Da, contează să te bucure ce faci. Îmi tot răsună în minte niște cuvinte spuse de profesorul meu de română din liceu, împrumutate la rândul lui de la Nicolae Iorga: Tu scrie cu sufletul tău și apoi, când recitești, fă-o cu sufletul altora. E vorba mult despre de ce scrii. Starea sau intenția resimțită atunci prinde culoare în cerneala care însuflețește rândurile scrise. Iar cititorul simte. De curând, într-o discuție pe subiectul îndârjirii în fața paginii mute, cineva asemuia travaliul acesta luptei cu bestia pe care în cele din urmă ajunge să o îmblânzească. Candoarea, bucuria celui ce se pregătește să scrie domolește din groaza aparentului abis. Altfel spus, în fața dorinței pure de scris, hârtia nu are încotro.
Ochelarii de povești
Mutând acum perspectiva – adică privind din afară către înăuntru – poate că cel mai nesecat izvor de inspirație, pe care îmi place să-l „port” adesea, ar fi ochelarii de povești. Mai precis cum? Întocmai cum le zice numele – cum ar fi să ne uităm la multe dintre cele ce se petrec în jurul nostru ca posibile semințe de poveste? Pentru că asta sunt, în fond. Ei bine, dacă privești prin ochelarii aceștia ce se întâmplă firesc împrejur, iar mai apoi îi dai viață într-o poveste, iată cum nu numai că pagina nu mai rămâne seacă, dar chiar și lumea poate că apare un pic mai colorată.
Scrie pornind de la un cuvânt
Mai în glumă, mai în serios, ce găsesc mereu fascinant e scrisul pornind de la un cuvânt. Dacă nu știi ce să alegi, deschide la întâmplare volumul pe care îl ai pe noptieră, de pildă, la pagina… Apoi, pune primul cuvânt de acolo pe hârtie și vezi unde te poartă. De multe ori surpriza e mare, la început poți crede că vrei să scrii despre ceva, dar poți constata că povestea „s-a scris singură”, adică a tras de căpăstru într-o altă direcție, care – culmea! – se poate dovedi înmiit mai bună.
Scrie despre nescris
O altă variantă e scrisul despre nescris. Dacă blocajul este problema, un pas lateral ajută. Sau poate un meta-pas, adică o înălțare deasupra subiectului în sine și scris exact despre acest lucru, despre obstacole, despre dificultățile de a scrie și de unde vin ele, lucru care adeseori descătușează inspirația și ajunge să lase povestea tot așa… să „se scrie”.
Desenează!
Ce mai aflu că ajută – deși sunt stiluri și stiluri și nu înseamnă că unul este mai bun decât celălalt, contează ce funcționează cu fiecare – este un început complet diferit de scrisul propriu-zis. Mai precis, dacă primul cuvânt se lasă greu chemat, un desen sau o schiță poate se nasc mai ușor. O hartă a poveștii ajută. Da, chiar dacă asta înseamnă că desenezi mai întâi personajele, să zicem, sau locul în care se petrece acțiunea. Filmul acesta candid în aparență – o joacă de copil, nu-i așa? – stârnește imaginația și mai departe poate domestici textul, așa încât să dispară piedicile.
Și da, vor fi perioade în care nu poți scrie și e foarte bine. De ce? Pentru că lasă loc să abunde idei, dacă sunt privite și cu ajutorul ochelarilor de poveste. Dar mai important este acest moment aparent suspendat, când mintea se joacă cu tot felul de subiecte, tot acumulează, se hrănește, cred eu, lăsând pe mai târziu să dăruiască. Ar mai fi ceva, când nu scrii, citește! E mai greu să se instaleze blocajul cititorului. Lectura umple multe dintre golurile care par că ne înghit când trebuie scrise rânduri, rânduri. Nu mai vorbim de cât de inepuizabilă este. Alții zic: când nu scrii, trăiește! Că din trăit poți trage mai târziu seva multor povești care se vor cere ele singure povestite. De la realitate la ficțiune, uneori nu-i decât un salt.
Oricare dintre ele ar fi să fie, dă-ți voie! Că restul, de multe ori miraculos, apare de la sine. Rod bun și inspirație să fie!
Andra Samson este filolog și lector al Fundației Calea Victoriei unde susține Atelierul online de scriere creativă.