Adică, educă, însă nu ceea ce declară că ar educa. Şi cum altfel? Este ridicol de evident. Şi cât de logice apar aceste adevăruri: 1. oare avea Socrate o diplomă de licenţă? Dar Bach, Aristotel, Hugo, Dostoievski? Aveau măcar un amărât de doctorat? şi 2. Oare ar trece Beethoven sau un Miles Davis de un concurs pe post la o Academie de Muzică? Bineînţeles, nu! Un Augustin la filosofie sau teologie? Evident, nu!

(Moartea lui Socrate, ulei pe pînză de Jacques-Louis David, 1787)

Pentru a fi un Puşkin (educat, totuşi, la un liceu de elită), un Wagner (fără conservator), un Pascal Bentoiu (compozitor român, fără licenţă) sau un The Beatles, nu a fost nevoie de licenţa de servitor. Cazul lui Nietzsche, devenit profesor (universitar) la doar 24 de ani în contextul românesc arată ca o greşeală de tipar. În fapt, toţi cei enumeraţi mai sus au reprezentat, fiecare în parte, câte un sistem eficient de formare (educarea ca dezvoltare personală).  În realitatea noastră, cele mai eficiente „vedete“ formatoare de oameni, naţiuni şi state au fost un pictor diletant (cunoscut mai mult în calitate de caporal) şi un seminarist cu studii neterminate. Au avut nevoie Hitler şi Stalin de diplome pentru a deveni mult mai celebri decât Leonardo, Mozart şi Tolstoi? Întrebare retorică, desigur. Oare cum s-a desfăşurat întâlnirea lui Adolf cu membrii comisiei care l-au picat de câteva ori la admitere? Sau între Stalin şi responsabilii de exmatricularea lui? Cred că după Holocaust şi GULAG au regretat cu toţii că nu le-au dat câte o diplomă, că nu mai mureau zeci de milioane pentru ambiţiile aberante ale celor doi criminali. Însă, istoria nu suportă condiţionalul…

Iar noi trăim într-o realitate în care educaţia nu înseamnă formare a personalităţii, ci (con)formare cu rigorile şi imperativele sistemului (administrativ). Şi de ce ar fi atât de şocant faptul că instituţiile de formare (mai ales cele vocaţionale) nu au nevoie de profesionalism dovedit prin idei, limbaj, discurs şi documente legitimatoare. Deoarece profesioniştii sunt oameni liberi în sensul spiritului creativ viu. Profesioniştii sunt oamenii care schimbă realitatea, generează cunoaştere, formează oameni liberi (ca şi ei) etc. Oameni care nu se pretează la plagiat, nepotism, şuşanele, pile-cunoştinţe-relaţii şi alte „virtuţi“ din astea.

Şi, în concluzie, de ce să ne şocăm atât de mult că trăim în realitatea lui Zamiatin, Orwell şi Huxley? Realitate în care singura virtute este producerea de acte administrative, şederea în cât mai multe comisii (plătite, nu?) şi declararea unor competenţe inexistente.