Despre viața aici, copilă, nu am multe să îți mai povestesc. Te-am lăsat să călătorești printre stelele mințite, deasupra cerului fals, sub scoarța pământului, pe sub munții împietriți, departe de lume. Te-ai lăsat mințită de lună și luminată de soare. Bătută de vânt, în necunoaștere. Apoi, te-ai întors. Ai vizitat întunericul tău și tot ce ți-am cerut a fost să ai blândețe și să ai curaj. În tot ceea ce ai să vezi, în tot ce ai să auzi, în tot ce ai să simți, în tot ceea ce ai să trăiești. Să găsești înțelepciunea înăuntrul tău, pentru a scormoni suav printre tot ceea ce îți acoperă iubirea. Te-am văzut cum suferi, te-am auzit cum plângi, te-am mângâiat atunci când nu știai. Ți-am șoptit speranța atunci când erai pierdută, știind că vei regăsi calea. Ți-am arătat drumul și însoțit pașii. Ai mers fără să știi, ai trăit fără să cunoști.
Pâmântul e cale anevoiasă, copilă.
Ea își ridică ochii și privi în gol, departe de lume, departe de zgomot, departe de tot. Când privești iadul, nu ai cum să nu vezi omul. Tot ceea ce el face este mereu și mereu și mereu o rătăcire de la cale. Cu fiecare frică, cu fiecare alegere strâmbă, cu fiecare amânare.
Iar calea, copliă, este chimia corpului tău, ce treptat, pe măsură ce deschizi ochii înăuntrul tău, se așează în perfecțiunea cu care creația face tot.
Când începi să vezi ce e în tine nu ai cum să nu știi despre iubire. Și ai momente de furie pe tot și toate, apoi, îți reamintești de unde vii, pe unde ai călătorit, câte ai văzut, câte ai greșit, câte ai înțeles strâmb, câte ai uitat, câte tresăriri nu ți-ai văzut, câte nu ți-ai acceptat, câte ți-ai judecat. Ușor, ușor ai să știi despre tot.
Conturul celuilalt dispare, îl simți, îl recunoști, îl cunoști.
Și știi tu oare care este cea mai mare suferință aici pe pământ, copilă?
Ea îl privi, clipi și îi așteptă răspunsul.
Nu îi putem vedea pe ceilalți din cauza unghiurilor în care ne-am ținut ascunși pe noi. Când le desfaci pe toate în curbe și le lași să curgă, ai să vezi limpede. Ai să știi suferința altuia, pentru că ai înțeles-o pe a ta.
Alegem ca să suferim până când prin vene nu simți cum curge iubirea.
Conștiința mută munții, mișcă materia. Să nu uiți, copilă.
Și doar pentru câteva momente ai să realizezi câtă suferință e aici pe pământ, dar câtă iubire e în om. Cât întuneric, dar câtă lumină. Câtă ignoranță, dar câtă cunoaștere adunată într-o linie. Pentru că de secole omul adună unda soarelui ce îi atinge obrazul și o transfromă în trăire și apoi, o așterne, folosindu-se de lumină și de aerul în mișcare, în simbol. Dacă vreodată, omul va uita atingerea și vă rămâne cu simbolul crud și rece, atunci inima îi va fi uitată și ea. E un cântec blând și liniștit al inimii, el cântă înțelepciune pură, cântă cunoașterea ce vine direct de acolo de unde ființa e făcută, cunoaște cunoașterea și știe cu precizie notele ce fac cântecul ce se cântă pe sine de la începutul timpurilor. Îl mai cântă câțiva, copilă. Se mai aude ușor.
Dacă închizi ochii ai să-l auzi și ai să-l recunoști. Povestește despre vieți trăite și uitate, despre suferințe acoperite și mințite, despre iubiri neîmplinite ce încă se caută într-un freamăt etern. Povestește despre puritate, despre ce și-au făcut oamenii, despre minciună, despre amăgire. Despre așteptări și uitări, promisiuni făcute și neținute, cuvinte aruncate și pierdute. Înțelegi tu oare, copilă?
