Data trecută am aniversat ziua Dobrogei, dar cum Dobrogea e mare, am acoperit prea puțin din frumusețile Dobrogei. Din fericire, aici avem o mică zonă muntoasă unde concentrația de fauna e mare, dacă știi când să mergi și unde să te uiți.

Munții Măcin nu sunt munți înalți, ei nedepășind altitudinea de 467 metri. Originea lor hecinică este cea care le dă un pitoresc aparte, sunt o oază stâncoasă într-un ocean de stepă. De aici și particularitățile de flora și fauna ale acestui loc care merită bătut la pas, indiferent de anotimp.

Sigur, recomandarea tuturor este să mergeți în Măcin primăvara, când totul este înflorit și viața dă pe dinafară pe aceste meleaguri. Dar și finalul de noiembrie poate fi un adevărat regal al întâlnirilor cu sălbăticiunile zonei, dacă știți unde să mergeți și mai ales după ce să vă uitați. Mai jos am spicuit câteva din speciile sezonului, din care unele pot face un adevărat spectacol chiar în fața voastră, cu condiția să fiți puțin atenți pe marginea drumului.

Graurul (Sturnus vulgaris)

Graurul este o specie comună în toată România, iar frumusețea acetor păsări (mai ales văzute de aproape) este inconstestabilă. Pe cât sunt de hulite de viticultori și horticultori pentru apetitul lor incredibil pentru fructe de orice fel, să știți că graurii sunt o specie insectivoră în prima parte a sezonului cald, ele ajutând de fapt agricultorii prin consumul uriaș de omizi și alte insecte dăunătoare culturilor.

La finalul toamnei, o parte din ei se adună  in aglomerări de sute de mii de exemplare, iar spectacolul acestor nori de păsări este grandios. Hitchcock sigur se plimba prin Măcin când i-a venit idee acelui celebru film, pun pariu.

Ciocârlia de câmp (Alauda arvensis)

O altă specie comună locului, care rămâne până cad primele zăpezi, este ciocârlia de câmp. Asemănătoare cu alte specii de ciocârlie, aceasta este cea mai comună și rămâne aici peste iarnă, dacă zăpada e puțină sau lipsește pe durata sezonului rece. În fotografia de mai sus este un juvenil, mai viu colorat.

Adulții pierd din nuanțele puilor și devin mult mai greu de distins în vegetație. Aceste păsări, vă vine să credeți sau nu, sunt vânate de italieni datorită unui ordin recent al ministerului prin care ciocârliile sunt specie permisă la vânătoare. Măsura, menită să atragă vânătorii străini și să rotunjească veniturile fondurilor de vânătoare de stat sau private, este o crimă pentru toate celelalte specii de talie mică cu nuanțe asemănătoare.

Ciocârlia de Bărăgan (Melanocorypha calandra)

Această specie este foarte asemănătoare cu ciocârlia de câmp, dar pieptul brăzdat cu negru vizibil de la distanță e tipic speciei, ușor de deosebit de orice altă specie de ciocârlie de la noi. Ciocârlia de Bărăgan execută și ea iarna migrații parțiale spre sud, dar în iernile blânde rămân și în zona Măcinului, unde iernează alte populații care au cuibărit la nord de Măcin. Din nefericire, ea este adesea confundată de vânătorii italieni (și nu doar cei italieni) cu ciocârlia de câmp, care e specie permisă la vânătoare . Astfel,  multe ciocârlii de Bărăgan sfârșesc și ele tragic, deși vânătoarea acestora este strict interzisă.

Ciocârlanul (Galerida cristata)

O altă specie asemănătoare cu cele două de mai sus este ciocârlanul, care este ușor de deosebit în teren după cel puțin doua metode:  prima, moțul de pene de pe creștet este aproape permanent ridicat, și a doua, această specie este mult mai antropofilă și implicit mult mai îndrăzneață decât celelalte specii de ciocârlii, putând fi văzută pe marginea drumurilor, inclusiv în orașe, în parcări, terasamente de tramvai sau cale ferată și alte spații deschise. Și ciocârlanul rămâne peste iarnă la noi, așa că îl puteți vedea aproape oriunde. Pont: când vă urcați spre bac, dacă aveți de așteptat,  aruncați un ochi  – și sfatul e valabil pentru ambele maluri: și la Ghecet, și la Brăila. Aveți șanse mari să vedeți un ciocârlan în parcare, ușor de recunocut după mersul în pas alergător, caracteristic speciei.

Gâsca de vară (Anser anser)

După ce v-am rupt retina cu diferențele dintre diversele specii de ciocârlie, revenim cu specii mai pământene. Gâștele de vară sunt doar una din multele specii de gâște și gârlițe are iau cu asalt terenurile agricole din zona Măcinului. În general stau pe miriști și terenuri cultivate cu grâu și alte culturi însămânțate din toamnă, iar noaptea se odihnesc pe luciul lacurilor din zonă.

Stolurile sunt adesea mixte, în ele amestecându-se și gârlițe mari (in proporții variabile), iar în unele stoluri de mari dimensiuni aveți șansa de a vedea și gâște cu gât roșu, gâște de semănătură sau gârlițe mici. Suplimentar, între ele puteți vedea rațe, pescăruși, lișițe și alte specii de apă care știu că gâștele sunt perioase, așa că sunt în siguranță în apropierea lor.

Despre stolurile mixte de gâște, comportamentul acestora și speciile de gâște de la noi și din Europa pregătesc un material dedicat, așa că nu mai dezvolt aici.

Gârlița mare (Anser albifrons)

După cum spuneam, gâștele și gârlițele mari compun în sezonul rece stoluri mixte de iernare de până la câteva zeci de mii  de indivizi. Deși de la distanță par asemănătoare, ciocul gâștei de vară este portocaliu, iar al gârliței mari este roz, mărginit de o dungă albă la baza ciocului. În plus, pieptul și abdomenul este brăzdat de dungi negre, transversale, de grosimi variabile, dar care sunt vizibile inclusiv în zbor.

Ghionoaia sură (Picus canus)

Ne întoarcem din nou în satele de lângă Măcin, unde, dacă pândiți în livezi în sezonul rece, aveți șansa de a vedea păsări greu de văzut în sezonul estival. Ghionoaia sură este o ciocănitoare cu pensaj preponderent verzui, iar masculul acestei specii are o pată mică roșie pe creștet, care o diferențiază de cealaltă ciocănitoare de culoare verde, ghionoaia verde (Picus viridis).

Botgrosul (Coccothraustes coccothraustes)

Tot în livezi și grădini veți vedea această pasăre cu aspect antediluvian. Această specie cuibărește la noi, dar în sezonul rece este mult mai ușor de văzut, deoarece vin în zone joase cum este zona munților Măcin.Ciocul gros, necesar spargerii sâmburilor diverselor fructe este proeminent, de unde și numele speciei (botgroșii pot sparge cu mare ușurință inclusiv sâmburi de cireașă, recunocuți pentru duritatea lor).

Eretele vânăt (Circus cyaneus)

Nu puteam închide acest articol fără un răpitor emblematic pentru zona Dobrogei în pragul iernii. Acest erete frumos colorat (femelele sunt cafenii, mult mai șterse, dar masculii arată spectaculos) vine doar în sezonul rece, fiind unul din răspunsurile la întrebarea “de ce să merg iarna în Măcin la birdwatching?”. Nu aveți cum să vedeți această pasăre decât în sezonul noiembrie-martie; mai mult, spre deosebire de alte răpitoare, mult mai circumspecte și mai sfioase, eretele vânăt are obiceiul de a vâna forte aproape de sol, hoinărind aparent fără noimă printre zonele cu pârloagă. Nu de puține ori, fiind concentrat pe vânătoare, acesta a trecut la câțiva metri deasupra mașinii de unde îl urmăream, de pe asfalt!

Măcinul este așadar o destinație splendidă, cu specii variate și cu peisaje frumoase și în sezonul rece. Dacă aveți câteva ore măcar, nu veți regreta văzând zona, fie și pentru o tură de recunoaștere în vederea staibilirii unui traseu pentru sezonul cald. Până data viitoare, vă urez spor la semnalări de faună, indiferent de temperaturile de afară!