Mă urc pe cântar iar el urlă la mine ca un animal. Un imbecil cu două baterii Duracell, asta e. Aveam dreptate când am hotărât că nu mai trec pe la el prin vizită, da acu răul e făcut, a reușit să semene în mine îndoiala și panica. Îmi vine să-l arunc pe fereastră dar nu pot pentru că mârșavul s-a împrietenit cu restul familiei, iar un gest atât de radical din partea mea ar crea disensiuni gratuite. Încerc să uit nefericitul eveniment dar e prea târziu, încep să-l văd în orice friptură din farfurie, în orice sclipire de foie gras, în fiecare parfait ba chiar și într-o nefericită banană pierdută de fiică-mea prin mașină și găsită de mine. E clar. E timpul. Vântul de est a început să bată și odată cu el ceva are să se cotească în viața mea. Kilograme trebuie pierdute cu orice cost. Am luat decizia, iar eu când intru la o idee fandacsia e gata. Știu cum se face, sunt profesor în asta, dar de data asta, ca să fie treaba treabă, am nevoie de suport tehnic. Pun mâna pe telefon și o sun pe Doctoriță. Cu greu găsesc o dată liberă. Ajung la ea și îmi spune că sunt ultimul ei pacient. Emigrează. Nu mai suportă. Sistemul, oamenii, țara, căcatul, mă rog, cam tot ce nu mai e de suportat de ani buni. Mă gândesc că e un semn, să prind ultimul loc în trenul care o va lăsa pe Doctoriță în Elveția, unde e nu e soare dar e bine, reguli, bani, calitate a vieții, ciocolată. Mă urcă și ea pe cântarul ei nenorocit. De data asta nu mai urlă chiar așa, ori m-am obișnuit eu cu ideea. Doctorița mă ține trei ore în care îmi predă, ca la școală, care sunt pașii pentru a mă întoarce la greutatea din facultate. În facultate erau anii 90 și era greu. Fiecare masă era o minune că se întâmpla. Deci, în facultate eram un fulg filosofal. E greu acum să mă întorc acolo dar Doctorița îmi zice că sunt bou și nu o ascult cu atenție. Repetă că nu ne vom mai vedea la față deci lecția asta e cântecul lebedei. Când ies de la ea îmi vine să-mi deschid un cabinet și să mă apuc eu să predau dietologie, atât de doxă sunt. Ajung acasă, deschid calendarul și mă hotărăsc care va fi ziua în care încep. Îmi las 4 zile tampon pentru că mai niște vizite de făcut și niște despărțiri de realizat. Încep un tur de cârciumi pentru a-mi lua la revedere de la niște vechi prieteni. Încep, evident, cu șprițul. O noapte întreagă petrecem împreună depănând amintiri și cântând împreună cântece triste, asemenea soldaților ce plecau odinioară pe front. Ne spunem la revedere fără să ne privim în ochi. Urmează despărțirile dulci, tarte, torturi etc. Unora le spun la revedere, altora adio. Ele plâng și dau aiurea din batistă în urma mea. Vizitele pe la sosuri și prăjeli mă înduioșează. În special ochii triști ai carasului prăjit în mălai. Dar asta e. A man’s gotta do what a man’s gotta do. Nu mă uit în urmă. Marți este ziua în care toate astea vor rămâne în istorie. La o ultimă vizită fac mișto de un hamburger de Angus, niște cartofi prăjiți în coajă și o bere nefiltrată. Mai răsfoiesc pin computer după amintiri. Am destule, am mai mult decât suficiente pentru patru luni de articole fără păcat. În plus, mai sunt de povestit și celelalte bucurii ale vieții ce nu trec prin esofag-stomac-intestin. Telefonul îmi vibrează. Am un mesaj de la propriul meu frigider care mă anunță că a intrat pe funcția automată de defrost. Tehnologia. Intră tată pe defrost, fii ca nou, că în curând vei geme de legume sănătoase.