Și dacă dincolo de tehnici, metode, cuvinte, concepte trăiesc totul exact așa cum vine. Fără să încerc să schimb nimic. Exact așa cum se vrea trăit. Pentru că ăsta e singurul meu adevăr. Și orice altceva încerc să fac îl neagă. E atât de multă nevoie de blândețe. Și dacă rămânem singure ce? Și dacă ne e frică ce? Care e lucrul cel mai rău care ni se poate întâmpla? Să simțim durerea. Toată. Fetița se prinse de mânuța ei mică și se privi drept în ochi. Ce ni se poate întâmpla? Raluca te cheamă pe tine, nu-i așa? Cu ochii mari, curați, inocenți fetița își ridică capul cu lacrimi ce îi acopereau obrajii. O privi câteva momente cu un nod în gât. Tot ce avea nevoie era ca lacrimile să îi fie văzute, să îi fie acceptată furia, frica, neputința, greșelile, izolarea, rușinea, totul. Necondiționat. Cu respect pentru absolut tot ceea ce apare la suprafață de acolo din profunzimile unui suflet venit de atât de departe. Absolut orice ar însemna asta. Și greșim, rănim, și apoi o luăm de la capăt fără să știm de ce. A ne da răgazul să înțelegem ceea ce se vrea a fi înțeles e o artă. Arta de a-ți iubi sufletul și corpul exact așa cum sunt ele acum. Privea în sus către cer, era noapte, iar cerul vorbea cu crengile. Le șoptea despre nu știu ce, ce știu este că atunci când treceai pe sub ele se opreau din vorbit și se fereau să fie auzite de oameni. Dacă erai atent le simțeai prezența, de parcă își țineau respirația. Învăluite în ceață precum trupul firav al fetiței, își arătau mugurii ce răzbăteau prin aerul umed. Exact așa era și înăuntrul ei. Pentru că toată durerea pe care o ai de simțit o să vină la timpul potrivit, atunci când vei fi gata să o primești. Nici mai devreme nici mai târziu. Și ești atât de iubit încât toate se întâmplă la timpul lor doar pentru ca tu să fii pregătit. Fiecare gest, fiecare suflare, fiecare gând toate au sensul lor la exact momentul stabilit. Niciodată când crezi tu că a venit timpul. Întotdeauna cu multă iubire. Și nici un cuvânt sau explicație nu îți vor lua ceea ce trebuie să simți mai devreme decât timpul lor de plecare. Dacă nu ți-au dat tot ceea ce aveau să-ți dea o să mai stea. Fiecare ființă e absolut unică, fiecare suflet are cuvinte doar pentru el, culori doar pentru el, trăiri doar pentru el, transformări ce sunt doar ale lui, are timpul lui, are sensul și calea lui. Fetița se învârtea cu fața către cer, vorbindu-le copacilor. Mâinile primeau înăuntrul lor aerul rece al iernii ce stătea să plece. Pielea deschidea porți și lăsa înăuntru povești ce veneau de departe, cuvinte, emoții, culori ce se vor amesteca în țesuturi și se vor transforma în universul din ochii ei. Pentru că atunci când te uiți prin ochii unui om ai să privești spre o lume văzută doar de el. Ne zgâriem de lumile celorlalți pentru că nu seamănă cu ale noastre și pentru că uităm că prin noi curge o apă ce poartă în ea tot ceea ce a fost fiecare dintre noi separat și împreună de la începutul timpului. Ne întâlnim în viața asta doar cu ce avem de învățat despre noi și cum altfel dacă nu prin ceilalți. Iubim pentru că iubirea e singura capabilă să deschidă inimi împietrite de secole, și doar ea poate elibera ceea ce e captiv de atâta amar de vreme. Nu există greșeală, nu există întârziere, nu există decât un univers al cărui desen este pură perfecțiune, chiar și atunci când pare insuportabil.