Inteligența artificială care doboară omul, omnipotența sistemului, viața fără de moarte, dar și fără de viață, război, planete în colaps, metempsihoza săracului – câte capete azi, atâtea distopii imaginate sau imaginabile, iar pop culture-ul nu se abține nici el. De la distopiile clasice precum 1984, Ferma animalelor sau Minunata lume nouă, demoralizarea artistică a mers mână în mână cu dezvoltarea tehnologiei și cu angoasele sociale din anumite perioade ale ultimului secol.
De când mi-a pus Dumnezeu Netflixu-n cap, am servit distopie pe stomacul gol, distopie în doi, distopie terapeutică și tot așa, de la Black Mirror, Handmaid’s Tale până la Altered Carbon – iar apoi, când am luat o pauză binemeritată de la viitorul oribil cât să fumez o țigară în prezentul sumbru, m-a lovit: de ce sunt distopiile atât de seducătoare astăzi, când orice idee utopică pare decedată din fașă, oricum?
Deși conceptul de anti-utopie (sau cacotopie) a fost vehiculat în filozofie și în literatură timp de câteva secole, termenul propriu-zis de distopie se pare că a fost folosit pentru prima dată în 1868 de către John Stuart Mill într-un discurs susținut în Camera Comunelor a Parlamentului Britanic.
La polul opus al utopiilor dar, în același timp, ca un contrapunct firesc al acestora, distopiile reprezintă societăți în care premisa generală o constituie răul – regimuri totalitare, suferința sistemică, tehnologie terifiantă și, cel mai adesea, toate la un loc. Acum, nici utopiștii de carieră n-ar trebui să își răsucească mustățile a satisfacție, pentru că orice societate utopică ar putea conține în ea latența distopiei. De la grădina Raiului până la comunism, toate au eșuat lamentabil.
Neșansa istorică a utopiilor, precum și pesimismul cronic cu trei capete hrănit de lumea în care trăim au creat astăzi o formă bizară de terapie de grup, bazată pe distopiile la care avem acces prin literatură și cinema: puși în fața unor worst-case scenarios, prezentul poate deveni tolerabil prin comparație, așa cum o lovitură la ficat poate anestezia o lovitură anterioară la genunchi.
Dacă în trecut distopiile erau subversive și puteau trece drept o formă de dizidență politică (1984), astăzi pare că ne-am acceptat deja condiția și tot ce ne mai pot ele da sunt indicii sau scenarii despre un-viitor-nu-prea-îndepărtat cu care încercăm să ne obișnuim prin repetiție. Distopiile sunt azi precum împachetările cu nămol dintr-un banc celebru: nu ajută la nimic, dar cine o face se obișnuiește cu pământul.
Sa nu intri la utopie cu arcasi!
Problema distopiilor si utopiilor e una pe cat de simpla pe atat de greu de constientizat, nu vor fi niciodata realitate. Realitatea e atat de complexa ca sistem unitar incat franturile de SF nu fac decat sa uitam ca traim in real, ca suntem oameni si ca apartinem acestei planete. Cel mai frumos de povestit despre distopii va fi cand vom ajunge la o comunitate globala curata spiritual si bazata pe valori spirituale si aici nu ma refer la nici o religie ci la idealuri de curatenie si intelepciune, atunci vom putea sa ne batem capul.