În iunie 2023 Iulia renunța la postul ei de lector universitar la facultatea de film din București, motiv pentru care într-o seară ne-am strâns în jurul unei mese la Légère, Iulia și toți studenții ei din promoția 2022, o parte din ei aflați acum la master. Ploua torențial, toată lumea întârziase și nimeni nu voia, de fapt, să-și asume că asista la ultima întâlnire în formulă completă, formulă care în ultimii 4 ani ținuse loc de safe space pentru fiecare dintre noi.

Întâlnirea a fost ceva între un intervention pentru Iulia și un restart pentru noi toți ca grup. Da, Iulia avea nevoie de ajutor, dar în sensul cel mai propriu al cuvântului, pentru că rămăsese singură într-un proiect de suflet, care îi solicita acum cea mai mare parte din timpul și resursele disponibile. Trebuia să-și distribuie singură filmul, primul ei documentar, în care se investiseră peste 70 000 de euro și 4 ani de muncă în echipă și pe care, în ciuda tuturor obstacolelor întâlnite pe parcurs, Iulia nu voia sub nicio formă să-l îngroape într-un folder de pe un hard. Bineînțeles că ne-am oferit ajutorul de specialiști sau, mai bine zis, de entuziaști aflați la început de drum.

Însă după toate berile din Légère, a doua zi totul părea cam exaltat și ușor neverosimil. Cum adică să distribuim un film? Ce presupunea asta? Nici unul dintre noi nu avea pic de experiență în altceva decât scris scenarii și cronici. Am tăcut și am lăsat-o așa, până când realitatea a venit peste noi sub forma unui mesaj de la Iulia, în care își reînnoia invitația de a ne include în proiect și ne ruga, pe un ton cât se poate de serios, să ne gândim bine și să-i dăm un răspuns.

Așa a început prima noastră aventură profesională împreună. Ne-am scuturat de sindromul impostorului, ne-am înarmat cu laptopuri, telefoane, carnețele și ne-am prezentat la prima ședință de planning. În ziua în care canicula atingea temperaturi record în București, Iulia ne aștepta în apartamentul ei răcoros cu două feluri de limonadă, cu fructe proaspete tăiate bucățele și cu un entuziasm revigorant.

Din vorbă-n vorbă, fiecare a pus pe masă ce știe să facă. Toate orele de procrastinare petrecute pe Facebook (Ilinca), Instagram (Cătălina și Iris) și TikTok (Eliana) s-au transformat dintr-o dată în „xp” la CV-ul de „social media specialists”. Visul lui Luci de a-și lărgi sfera de networking a devenit și el realitate în relația cu managerii de săli de cinema, iar Lavinia și-a reactivat pasiunea pentru project management, rămasă în stare latentă de când a fost coordonatoarea echipei de voluntari la Anim’est. „Dream job”, am gândit cu toții la unison și ne-am proiectat într-un viitor luminos, cu cocktailuri în mâini, ținând o ședință în grădina unei vile de pe malul mării.

După ce ne-am împărțit rolurile, am petrecut trei zile și trei nopți, berea și ginul au curs, muzica a cântat pe vinyl și în cea de-a patra zi a Facerii ca Playback să ajungă la public, ne-am trezit că nu mai avem ce să postăm. Partea asta cu generare de conținut ne era total străină și toți am cam dat din colț în colț. Stai așa, că mie mi-e rău, mă doare măseaua, trebuie să plec urgent acasă și pe drum nu am semnal, mi-a crăpat laptopul, nu mai am baterie la telefon. Evident că până la urmă ne-am dat pe brazdă, am luat Canva-ul și Premier-ul în brațe și dă-i și luptă.

Toate începuturile sunt frumoase, cu pupici, sclipici și inimioare, până când apar neconcordanțele de program, de temperament, de mecanisme de coping sub presiune. Și abia aici se văd cu adevărat skill-urile de comunicare ale oamenilor. E greu să lucrezi cu neprofesioniști, mai ales când ești contra-cronometru și cu buget zero, deci nu-ți permiți să greșești. La fel de greu este să înveți lucruri noi din mers, să te disciplinezi, să-ți păstrezi calmul sub presiune și să nu dai bir cu fugiții.

Ce ne-a ținut în acest proiect a fost dorința imensă de a oferi o experiență pozitivă altor oameni și credința că „Playback” poate să facă asta. „Yes, we can!” am răspuns, pe rând, tuturor provocărilor, pentru că și noi meritam o experiență pozitivă după toate nopțile nedormite, lacrimile vărsate, stresul și fricile prin care am trecut în tot acest parcurs de „learning by doing” care a fost distribuția filmului Playback.

Dincolo de toate astea, ultimele luni ne-au dăruit o mulțime de satisfacții, venite în mare parte din ecoul pe care efortul nostru cumulat l-a avut în sufletele oamenilor. Primul mesaj pe care l-am primit pe pagina de Facebook a fost de la un expat nostalgic, dornic să vadă filmul, care ne povestea cum și-a dansat actuala soție în club Mov din Iași, pe muzica pusă de Sorin Lupașcu. Povestea lui ne-a făcut să înțelegem cât de importante sunt aceste „recuperări” ale trecutului pe care Playback le facilitează, așa că am început campania #remember, cu fotografii și povești strânse de la oameni care aveau amintiri frumoase din perioada ‘70-’80.

Prima întâlnire dintre Playback și public a fost cu adevărat excepțională. Proiecția de la Iași, orașul natal al lui Sorin Lupașcu, a fost sold out. Oamenii au venit din tot județul să vadă filmul, să danseze și să-și amintească. Noi, cei de acasă, am suspinat că nu am putut împărtăși bucuria acelor momente alături de Iulia, iar ea și-a dat seama că nu se poate bucura pe deplin fără noi. De data asta, iubirea oamenilor a generat un ecou în echipa Playback, așa că la următoarea proiecție, la Alba-Iulia, am mers în formulă extinsă. Și aici am avut parte de full-house și de multă prietenie din partea colegilor de breaslă. Nimeni nu își imagina atunci, în timp ce ne îmbrățișam și făceam poze împreună, între zidurile cetății, ce provocare neașteptată avea să ne unească și mai mult, o săptămână mai târziu.

La final de sezon estival, Eforie Colorat ne-a primit și el cu brațele deschise, la o proiecție pe malul mării, într-un loc cum nici că se putea mai potrivit: un teatru de vară recuperat și recontextualizat, în ton cu spiritul Playback. La orele 21 trecute fix ne-am instalat în poartă, să primim oaspeții. Oameni s-au adunat, dar nu atât de mulți, că la mare se ajunge mai greu și oricum nu vine toată lumea în același timp. Până la urmă a trebuit să începem. Ne-am instalat în șezlongurile colorate, am primit bere moka de la gazdele noastre și ne-am uitat și noi la filmul nostru. La final, cu emoțiile ghemotoc în gât, am mulțumit scurt la microfon și am dat să plecăm, ca să eliberăm mai repede ringul pentru petrecere. Și atunci a venit surpriza serii. Nimeni nu s-a urnit de la locul său și mâinile au țâșit în aer după microfon. Timp de o oră și ceva a curs cu întrebări și aprecieri din toate părțile, s-au iscat discuții constructive despre scena culturală din România, despre producția și distribuția de film, despre ce înseamnă Playback pentru fiecare generație în parte.

Ecoul acestei seri de discuții a venit sub forma unei lovituri. Karma is a bitch sometimes și așa a fost în dimineața de 5 septembrie când am aflat că CNC ne oferea, pentru întreaga distribuție a filmului, gigantica sumă de 5000 de lei. Deci adio vise, adio scenă culturală, adio caravană & discuții cu publicul din toată țara, adio muncă remunerată, adio film, practic. Cum poți să reacționezi la așa ceva decât exprimându-ți furia și indignarea în public? Ceea ce Iulia a făcut în cel mai sincer mod posibil, deschizând astfel o discuție foarte importantă și necesară despre neajunsurile distribuției de film din România. Prietenia breslei pe care am simțit-o la Alba-Iulia și susținerea publicului larg care ne-a luat pe sus la Iași și la Eforie Sud s-au materializat sub forma celor mai însuflețite ajutoare. Am primit platforme online și offline să ne exprimăm opiniile și să ne promovăm filmul, ajutor pentru organizarea premierei și enorm de multe gânduri bune care ne-au făcut să ieșim din borcanul cu depresie și să mergem mai departe.

Și uite-așa am ajuns noi în ajunul avanpremierei Playback din cadrul Bucharest International Film Festival. A fost frumos cu publicul din țară, dar parcă gândindu-ne la publicul bucureștean ni se cam punea un nod în stomac. Am luat o piatră în gură din curtea MȚR-ului (vorba vine), am lipit câteva postere pe geamuri și ne-am pus pe așteptat. La ora 18:30, când mulți încă se uită la ceas, nerăbdători să li se termine tura, aproape 270 de spectatori de toate vârstele au umplut sala de cinema proaspăt renovată a muzeului. S-a râs, s-a plâns, s-a aplaudat frenetic în timpul proiecției și după. A fost o energie imposibil de redat în cuvinte, care pentru noi a însemnat cea mai mare răsplată. La ieșirea din sală, o parte din spectatori ne-au lăsat impresii post-vizionare în jurnalul Playback, care mai de care mai emoționante. Le-am redat cuvânt cu cuvânt pe Facebook, sub hashtag-ul #VoceaSpectatorului, ceea ce vom continua să facem pe măsură ce mesajele se vor strânge în jurnal după următoarele proiecții.

Din locul neașteptat de bun în care ne aflăm acum, noi, familia Playback, ne gândim cu speranță și emoție la perioada care urmează, la noile ecouri ale acțiunilor noastre, viitoarea campanie pe care o punem la cale, premiera și proiecțiile care vor avea loc în cinematografele din toată țara începând cu 20 octombrie. Povestea Playback continuă și, oricum va continua, tot va rămâne una dintre cele mai încurajatoare povești spuse și trăite vreodată de niște oameni care <literally> habar n-aveau în ce se bagă.

Foto 6 – poster

Text de Ilinca Mănescu

***

Văzut de Radio Guerrilla.