sau Lupta mea cu Șefu 🙂

Asta e o icoană pe care am pictat-o prin ’89, când eram la liceul de arte plastice Igor Vieru, din Chișinău. Cu alte cuvinte, am fost și eu cuminte cândva, am avut o relație civilizată cu Dumnezeu. Apoi relațiile s-au mai stricat, s-au cam răcit, după care ne-am m-ai revenit și din nou, tot felul de conflicte și neînțelegeri cu Instanța supremă. Ca un tobogan. Eu nu cred în dogme, obediență sau ascultare, cred că tocmai pe un astfel de aluat se țin dictaturile. Iar religiile pot fi înțelese și ca dictaturi tradiționale, regimuri larg acceptate. Poate că biserica oferă un sens celor care nu prea înțeleg ce li se întâmplă și de ce, dar ca orice structură ierarhică și ea degenerează pe anumite planuri și monopolizează orice atinge.

Pe de altă parte, dacă interzicem religia, ce le dăm oamenilor în schimb? Avem cumva un sedativ mai puternic? Avem ceva mai hipnotic sau un pansament mai eficient? Artele și educația? De acord, dar la noi nici statul și nici biserica nu tânjesc după oameni cu mintea ascuțită, fiindcă sunt greu de manipulat și nici nu dau cu banul. Dacă toți vor fi educați, cine o să spargă piatră? Cine o să fie mortarul și cărămida pe șantierul interminabil al Patriei? Da, educație sună bine, dar la noi statul nu pare educat, ci dresat, liderii politici la fel, părinții, în mare parte își traumatizează copii… Era și o statistică: în România, anual, peste 200 de copii fug de acasă din cauza abuzurilor și ajung ori pe stradă ori nu se știe pe unde. Da, pe anumite planuri se lucrează, ne-am mai civilizat, dar mai mult pe la vitrine, prin centru, dar în adâncime, vai mama noastră.

Să mă întorc la temă. Am avut o perioadă scurtă când am pictat icoane și a fost pentru mine ca o terapie. Nu făceam asta pentru vânzare, le făceam cadou, iar unele au rămas la părinți. De fapt, procesul de lucru mă calma, îmi estompa tensiunile, practic era ca o meditație. Apoi m-am rupt de faza aia, am început să scriu tot ce-mi trecea prin minte, mai puțin filtrat sau fără perdea. A fost ca o răsturnare totală. În antiteză cu ceea ce făceam în pictură, dar îmi făcea bine. Practic, rezolvam mai multe probleme. Scrisul era supapa pentru gândurle negre sau morbide, iar pictura o revenire la pace și calm. Dinamica asta s-a păstrat și azi; chiar dacă pictez mai rar, este o escapadă, un sedativ. Mai degrabă mă bucur și urmăresc ce pictează alții și în general tot ce se întâmplă în lumea artelor.

Iar în legătură cu Hristos, am auzit tot felul de voci care turuie ofuscate că Isus este o invenție, că de fapt n-a existat, etc. Mai sunt și niște filme care se vor ascuțite. Dar hai să ne gândim simplu și detașat. Pe vremuri, biserica era mult mai abuzivă ca astăzi. Da? Da! Era un monopol de putere, o vanitate în metastază și cu siguranță existau mai mulți inși care propovăduiau în paralel, criticând abuzurile bisericii și adunând în jurul lor audiență. Iar dintre ei, trebuia să fie unul mai tare și mai incomod (pentru biserică) decât ceilalți, nu puteau fi doi la fel! Gândiți-vă și singuri. Ce șanse avea?

Iar cu învierea, nu înțeleg care-i problema? Sunteți vii? Gata, bucurați-vă! Sărbători fericite!